Dictionar

timid, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. timide, lat. timidus)

1. adj., s. m. f. (om) lipsit de îndrăzneală, de încredere în sine; sfios, rușinos.
2. adj. (fig.) modest (2).
3. (adv.) cu timiditate.
 

timiditate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. timidité, lat. timiditas)

1. însușirea de a fi timid; lipsă de îndrăzneală; sfială.
 

aprehensiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. appréhensif)

1. care exprimă, trădează aprehensiune; care simte aprehensiune; timid; neîncrezător.
 

bluf

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. bluff)

1. vorbă spusă (sau acțiune făcută) în scop de intimidare; cacialma.
 

blufa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. bluffer)

1. a intimida, a înșela prin bluf.
 

blufeur, -ă

Parte de vorbire:  adj., s. m. f.  
Etimologie: (fr. bluffeur)

1. (cel) care intimidează prin bluf.
 

extorsiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. extorsion, lat. extorsio)

1. acțiunea de a extorca și rezultatul ei; extorcare.
2. acțiunea de a obține ceva cu forța, prin șantaj, intimidare sau prin orice alte mijloace de presiune.
3. (var.) estorsiune.
 

intimida

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. intimider)

1. tr. a impresiona puternic (pe cineva).
2. a face pe cineva să devină timid.
3. a insufla cuiva teamă, frică; a înfricoșa, a speria.
4. a folosi intimidarea.
5. refl. a deveni timid.
6. a simți teamă, frică etc.; a se speria.
7. tr., refl. a tulbura pe cineva, a-l umple de jenă, confuzie; a (se) încurca, a (se) zăpăci.