tiran

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. tyran)

1. (ornit.) pasăre mică, insectivoră și bună cântătoare, din America, foarte vioaie și curajoasă, care atacă chiar păsări mai mari.

tiran, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.  
Etimologie: (ngr. tirannos, fr. tyran)

1. I. care posedă puterea absolută și o exercită în mod opresiv; nemilos, despotic.
2. care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei din jur; asupritor.
3. II. cel care posedă puterea absolută și o exercită în mod opresiv; despot.
4. cel care are un comportament capricios și autoritar.
5. conducător de stat foarte aspru, crud; (prin ext.) cel care abuzează de autoritatea sa, care asuprește pe alții.
6. (la greci) cel care a preluat puterea cu forța.
7. (antonime) democrat, eliberator; asuprit, persecutat.

tiranic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. tyrannique, ngr. tirannikos, lat. tyrannicus)

1. (despre legi, fapte etc.) specific tiranilor, tiraniei; despotic, crud.
2. (fig.) chinuitor, obsedant.

tiranicesc, -ească

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (tiran + -icesc)

1. care tiranizează; care aparține tiranului; caracteristic tiranului; tiranic.

tiranicește

Parte de vorbire:  adv. (înv.)  
Etimologie: (v. tiranicesc)

1. ca tiranii; în mod tiranic; (înv. și reg.) tirănește.
2. (var.) (înv.) tirănicește.

tiranicid

Parte de vorbire:  s.n., s.m.  
Etimologie: (fr. tyrannicide)

1. s.n. ucidere a unui tiran.
2. s.m. ucigaș al unui tiran.

tiranie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. tyrannie)

1. (ant.) formă de guvernământ a unor cetăți grecești caracteristică epocii de trecere de la oligarhia aristocratică la democrația sclavagistă.
2. guvernare despotică, instituită prin uzurpare.
3. comportare, atitudine de tiran; asuprire, cruzime.

antonomasie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat., gr., it. antonomasia)

1. (retorică) figură de stil prin care un substantiv comun sau o perifrază desemnează un substantiv propriu (ex. „Oratorul roman” pentru a-l desemna pe Cicero); antonomază.
2. (retorică) invers, figură de stil prin care un substantiv propriu este folosit ca substantiv comun (ex. „este un Nero” pentru a spune că este un tiran); antonomază.

autocratic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. autocratique)

1. care are caracter de autocrație; care este autoritar, tiranic; absolutist, (înv.) autocraticesc.
2. (antonime) constituțional, democratic.

autocrație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autocratie, gr. autokrateia)

1. formă de guvernare în care întreaga putere este concentrată în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism.
2. stat cu o asemenea formă de guvernare.

caid

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. caïd)

1. titlu în trecut al guvernatorului unei provincii, al unui oraș din statele musulmane din Africa de Nord, cu atribuții judecătorești.
2. (fam.) persoană tiranică într-un anturaj; șef de bandă criminală.

caudillism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (cf. sp. caudillo „conducător”)

1. conducere tiranică exercitată de dictatori în unele țări de limbă spaniolă.
2. (var.) caudilism.

despot/despot

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (ngr. despotis, fr. despote, cf. gr. despotes, stăpân)

1. guvernator autonom al unei provincii din Imperiul Bizantin.
2. (în evul mediu) suveran cu puteri absolute, care guverna după bunul său plac; tiran.
3. (fig.) om tiranic, excesiv de autoritar.