Rezultate secundare (Transcendent):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. transcendant, lat. transcendens)
1. (fil.) care se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială.
2. (la Kant) de dincolo de limitele cunoașterii experimentale; inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care depășește limitele realității.
3. (mat.; despre numere) care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienții raționali; (despre ecuații) care nu se poate scrie sub forma unui polinom egalat cu zero.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. transcendance)
1. însușirea a ceea ce este transcendent.
2. (în filozofiile religioase) ipostază a divinității, care se află deasupra creațiilor sale.
3. (în existențialism) situația omului care își depășește condiția lui existențială obișnuită; (p. ext.) condiție a omului ca ființă care depășește natura.
4. (în fenomenologie) rezultat al datului obiectiv prin actul intențional de conștiință sau prin intuiție.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. transcendantal)
1. (în fil. scolastică) referitor la atributele care depăşesc categoriile lui Aristotel prin caracterul lor general valabil pentru oricare existenţă.
2. (la Kant, referitor la formele apriorice ale cunoaşterii) care premerge experienţei şi o condiţionează.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. transcendantalisme)
1. concepție sau atitudine gnoseologică care susține posibilitatea unei cunoașteri apriorice, căutând să determine condițiile unei astfel de cunoașteri.
2. curent filozofic american, printr-un misticism panteist, care critică de pe poziții romantice capitalismul, propunând rezolvarea problemelor sociale prin autoperfecționarea morală.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. transcendantaliste)
1. I. referitor la transcendentalism (doctrină filozofică conform căreia cunoașterea se bazează pe principii sau concepte a priori).
2. II. adept al transcendentalismului.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (engl. transcendentalize)
1. a atribui caracter transcendental.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. émanatiste)
1. care se bazează pe emanatism (teorie metafizică conform căreia totul în lume, inclusiv sufletele umane, emană dintr-un principiu suprem transcendent).
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. immanentiste)
1. I. referitor la imanentism (doctrină filozofică care afirmă imanența lui Dumnezeu în natură, în inima omului et cetera).
2. II. adept al imanentismului.
3. (antonim) transcendentalism.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. pancosmisme)
1. doctrină filozofică potrivit căreia lumea este tot ceea ce există, negându-se realitatea transcendentă.
2. doctrină filozofică care consideră că lumea este tot ce există; naturalism.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (cf. Sf. Sofia, bazilică din Constantinopol)
1. (despre o creaţie spirituală) care dă expresie sentimentului că transcendentul coboară, revelându-se în orice întruchipare a cosmosului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. théosophie)
1. doctrină filozofico-religioasă care susţine ideea cunoaşterii nemijlocite a divinităţii pe calea legăturii cu lumea transcendentală.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. transcendantaliste)
1. I. referitor la transcendentalism (doctrină filozofică conform căreia cunoașterea se bazează pe principii sau concepte a priori).
2. II. adept al transcendentalismului.