Dictionar

Rezultate secundare (Transcendent):

Transcendent, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. transcendant, lat. transcendens)

1. (fil.) care se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială.

2. (la Kant) de dincolo de limitele cunoașterii experimentale; inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care depășește limitele realității.

3. (mat.; despre numere) care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienții raționali; (despre ecuații) care nu se poate scrie sub forma unui polinom egalat cu zero.


Transcendenţă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. transcendance)

1. însușirea a ceea ce este transcendent.

2. (în filozofiile religioase) ipostază a divinității, care se află deasupra creațiilor sale.

3. (în existențialism) situația omului care își depășește condiția lui existențială obișnuită; (p. ext.) condiție a omului ca ființă care depășește natura.

4. (în fenomenologie) rezultat al datului obiectiv prin actul intențional de conștiință sau prin intuiție.


Transcendental, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. transcendantal)

1. (în fil. scolastică) referitor la atributele care depăşesc categoriile lui Aristotel prin caracterul lor general valabil pentru oricare existenţă.

2. (la Kant, referitor la formele apriorice ale cunoaşterii) care premerge experienţei şi o condiţionează.


Transcendentalism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. transcendantalisme)

1. concepție sau atitudine gnoseologică care susține posibilitatea unei cunoașteri apriorice, căutând determine condițiile unei astfel de cunoașteri.

2. curent filozofic american, printr-un misticism panteist, care critică de pe poziții romantice capitalismul, propunând rezolvarea problemelor sociale prin autoperfecționarea morală.


Transcendentalist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. transcendantaliste)

1. I. referitor la transcendentalism (doctrină filozofică conform căreia cunoașterea se bazează pe principii sau concepte a priori).

2. II. adept al transcendentalismului.


Transcendentaliza

Parte de vorbire: vb.
Origine: (engl. transcendentalize)

1. a atribui caracter transcendental.


Emanatist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. émanatiste)

1. care se bazează pe emanatism (teorie metafizică conform căreia totul în lume, inclusiv sufletele umane, emană dintr-un principiu suprem transcendent).

2. adept al emanatismului.


Imanentist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. immanentiste)

1. I. referitor la imanentism (doctrină filozofică care afirmă imanența lui Dumnezeu în natură, în inima omului et cetera).

2. II. adept al imanentismului.

3. (antonim) transcendentalism.


Pancosmism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. pancosmisme)

1. doctrină filozofică potrivit căreia lumea este tot ceea ce există, negându-se realitatea transcendentă.

2. doctrină filozofică care consideră lumea este tot ce există; naturalism.


Sofianic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (cf. Sf. Sofia, bazilică din Constantinopol)

1. (despre o creaţie spirituală) care expresie sentimentului transcendentul coboară, revelându-se în orice întruchipare a cosmosului.


Teozofie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. théosophie)

1. doctrină filozofico-religioasă care susţine ideea cunoaşterii nemijlocite a divinităţii pe calea legăturii cu lumea transcendentală.


Transcendentalist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. transcendantaliste)

1. I. referitor la transcendentalism (doctrină filozofică conform căreia cunoașterea se bazează pe principii sau concepte a priori).

2. II. adept al transcendentalismului.