Rezultate secundare (Verbal):
Parte de vorbire: s.n., adj.
Origine: (fr. déverbal)
1. (cuvânt) provenit dintr-un verb; deverbativ, postverbal.
2. adj. care se formează dintr-un verb la infinitiv prin suprimarea desinenței (terminației).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. postverbal)
1. (cuvânt) format (prin derivare regresivă) de la un verb.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. procès-verbal)
1. document întocmit de o autoritate competentă și care constată un fapt, un delict, o contravenție etc.
2. raportul a ceea ce a fost spus sau făcut într-o ședință, întrunire sau circumstanță oficială.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. verbal, lat. verbalis)
1. care se transmite prin viu grai; oral.
2. notă ~ă = notă diplomatică nesemnată, echivalentă cu o declaraţie orală.
3. referitor la verb, al verbului; provenit din verb.
4. flexiune ~ă = conjugare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. verbalisme)
1. metodă de învăţământ bazată mai mult pe învăţarea cuvintelor (noţiunilor) decât pe formarea raţionamentului elevilor.
2. (peior.) tendinţă de a da mai multă importanţă cuvintelor şi simbolurilor decât ideilor; abuz, beţie de cuvinte.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. verbalist, /II/ Verbalist)
1. adj. care prezintă verbalism.
2. s. m. f. cel care vorbeşte multe şi de toate.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)
1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acataphasie)
1. aşezare greşită a cuvintelor în vorbire.
2. (med.) tulburare de comunicare verbală constând în dezacordul între ideaţie şi vorbire.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. actif, lat. activus, II, 2/ rus. aktiv)
1. adj. care participă efectiv la o acţiune; harnic, dinamic.
2. (biol.) aflat în stare de completă funcţionare.
3. membru ~ = membru al unei organizaţii, instituţii, având obligaţii şi bucurându-se de drepturi depline.
4. (mil.) în activitate.
5. (despre corpuri, substanţe) care intră uşor în reacţie.
6. (despre diateza verbală) care arată că subiectul săvârşeşte acţiunea.
7. vocabular ~ = vocabular folosit în mod curent.
8. (despre operaţii, conturi, bilanţuri) care se soldează cu un profit.
9. s. n. totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, instituţii etc.; parte a bilanţului în care sunt înscrise aceste mijloace.
10. colectiv de membri pe lângă un organ de partid, pe care se sprijină în întreaga sa activitate.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. adverbal)
1. pe lângă, care determină un verb.
2. care este legat de verb, care depinde de verb (*acuzativul sau ergativul (în funcție de limbă) este cazul determinant adverbal imediat).
3. care se referă la relația verbului cu alți termeni ai propoziției.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aphrasie)
1. tulburare de comunicare verbală, dificultate de a construi fraze.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. alexie)
1. (med.) incapacitate de a înțelege limbajul scris; cecitate verbală.