Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat. Graecia „țara grecilor”)
1. (istorie) țară locuită de greci (Grecia actuală, Bulgaria, Asia Mică, Cipru, Magna Grecia et cetera).
2. (geografie) țară europeană situată la capătul sudic al Peninsulei Balcanice și având capitala la Atena, mărginită la nord de Albania și Macedonia de Nord, la nord-est de Bulgaria și Turcia, la est de Marea Egee, la sud de Marea Mediterană și la vest de Marea Ionică.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. aède, gr. aoidos)
1. (în Grecia antică) poet-cântăreţ care îşi recita propriile-i versuri în acompaniament de liră.
2. (prin ext.) scriitor talentat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. amphictyonie, gr. amphiltyones)
1. uniune de triburi sau de oraşe-state, creată în jurul sanctuarului unei divinităţi, în Grecia antică, în vederea apărării intereselor comune şi a judecării diferendelor ivite între ele.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. archistratège, gr. arkhistrategos)
1. (în Grecia antică) comandant suprem al armatei.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. autocrator, gr. autokrator)
1. titlu dat, în Grecia antică, deţinătorilor unei autorităţi absolute.
2. bazileu ~ = (la Bizanţ) titlu oficial al împăratului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr., gr. basileus)
1. (în Grecia homerică) titlu purtat de conducătorii tribali.
2. (în Atena) titlu al celui de-al doilea arhonte.
3. titlu purtat de împăraţii bizantini şi de regii persani până la cucerirea arabă.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. chiliarque)
1. (în Grecia antică) comandant a o mie de militari.
2. (antic.) funcție militară și/sau administrativă, mai întâi în imperiul persan, apoi în imperiul lui Alexandru cel Mare și monarhiile elenistice.