Dictionar

insulă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. insula)

1. suprafață de pământ mai mică decât un continent, mărginită din toate părțile de apă.
2. ~ plutitoare = formație compactă de rădăcini și ramuri rupte, care plutește pe un curs de apă; plaur.
3. suprafață (triunghiulară) la ramificații de drumuri la delimitarea benzilor de circulație către diferite direcții.
4. suprastructură a unui portavion.
 

insular, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. insulaire, lat. insularis)

1. (locuitor) al unei insule.
 

insularism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. insularisme)

1. tendință a unui popor insular de a nu avea contacte cu continentele vecine.
 

insularitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. insularité)

1. configurație, stare a unei țări compusă din una sau mai multe insule.
2. caracterul a ceea ce este insular.
 

peninsulă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. péninsule, lat. paeninsula)

1. întindere de pământ care înaintează în mare.
 

arheopterix

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. archéoptéryx)

1. (paleontologie) animal fosil, capabil de zbor, prevăzut cu pene și dinți, prezentând simultan caracteristicile unei reptile și ale unei păsări; acești dinozauri aviari, cu o lungime mai mică de 60 cm, au trăit în urmă cu aproximativ 150 milioane de ani, la sfârșitul jurasicului, într-un mediu insular, care se află în prezent în Germania.
 

atol

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. atoll)

1. insulă de corali în forma unui inel având la mijloc o lagună.
 

bantam

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. bantam)

1. rasă de găini pitice, originare din insula Java.
2. (box) categoria „cocoș” (boxeri cu o greutate între 51 și 54 kg).
 

bogomil

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (cf. Bogomil - preot bulgar)

1. (religie) cel care aparținea unei secte eretice maniheiste care a apărut în secolul al X-lea în Bulgaria și s-a răspândit până la începutul secolului al XIII-lea în Asia Mică și Peninsula Balcanică; adept al bogomilismului.
 

erg 2

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. erg)

1. deșert de nisip acoperit cu dune, în Sahara, Peninsula Arabică etc.
 

grec, greacă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. grec, grecque, lat. graecus)

1. adj., s.m.f. (locuitor) din Grecia.
2. adj. care aparține Greciei sau populației ei.
3. arta ~ = arta dezvoltată în Grecia continentală și insulară, pe coastele Asiei Mici, pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului.
4. (s. f.) limbă indo-europeană vorbită în Grecia.