Dictionar

Rezultate secundare (Kant)):

Imperativ, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. imperativus, fr. impératif)

1. adj. care exprimă un ordin; poruncitor.

2. mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod.

3. care se impune ca o necesitate absolută.

4. s. n. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație.

5. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice.


Numen

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. noumène, germ. Noumenon, gr. noumenon)

1. (fil.) esenţă cognoscibilă numai prin raţiune, în opoziţie cu fenomenul.

2. (la Kant) „lucru în sine”.


Numenal, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. nouménal, germ. noumenal)

1. (doctrina lui Kant) care se referă la numen, al numenului; care este de ordinul noumenului, al inteligibilului.

2. (var.) noumenal.

3. (antonim) fenomenal.


Transcendent, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. transcendant, lat. transcendens)

1. (fil.) care se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială.

2. (la Kant) de dincolo de limitele cunoașterii experimentale; inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care depășește limitele realității.

3. (mat.; despre numere) care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienții raționali; (despre ecuații) care nu se poate scrie sub forma unui polinom egalat cu zero.