Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. testament, lat. testamentum, germ. Testament)
1. act juridic prin care cineva îşi exprimă ultimele dorinţe, dispunând asupra felului cum va fi împărţită averea după moartea sa.
2. operă tardivă a unui scriitor sau artist, considerată ca ultima expresie a concepţiilor sale estetice ori literare.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. testamentaire, lat. testamentarius)
1. referitor la un testament; stabilit printr-un testament.
Parte de vorbire: loc. adj.
Origine: (lat. ab intestat)
1. (jur.) (despre o succesiune) care se află în absenţa unui testament, situaţie în care legea reglementează transmiterea bunurilor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cabale, germ. Kabale)
1. doctrină teozofică iudaică, care, recurgând la o interpretare mistică a Vechiului Testament, şi la practici oculte, pretindea a comunica cu spiritele.
2. (fig.) uneltire, intrigă; conspiraţie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. catonien, lat. catonianus)
1. care are caracterul unui caton; demn de un caton; catonic, sever, rigid.
2. regulă ~ă = principiu de drept potrivit căruia validitatea unui legat este condiţionată de supoziţia că testatorul a murit imediat după facerea testamentului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. codicille, lat. codicillus)
1. adaos, modificare ulterioară la un testament.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. colégataire)
1. care moşteneşte împreună cu alţii o avere lăsată prin testament.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. quotité)
1. sumă la care se ridică partea fiecăruia dintr-un întreg; cotă.
2. ~ disponibilă = parte din avere de care se poate dispune în viaţă sau prin testament, liberă de orice obligaţii legale de moştenire.