Dictionar

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale.
 

abstracționism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abstractionnisme)

1. artă abstractă, care atinge sau caută un nivel de abstractizare.
2. (filosofie) tendința de a da abstracțiilor la fel de multă sau mai multă valoare decât realităților concrete.
 

homo oeconomicus

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (lat. homo oeconomicus)

1. om conceput de economiști ca o ființă abstractă, încadrat în societate și mânat de stimulul de a-și satisface nevoile materiale.
 

informal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. informal, fr. infornel)

1. lipsit de determinări și cadre instituționale, oficiale, formale; neoficial, simplu.
2. (log.) care ține de conținut, de general, de altceva decât de forma logică.
3. (despre concepte) care are ca referință imediată un obiect sau un proces bine determinat.
4. (despre pictura abstractă) caracterizată prin lipsa oricărei organizări a materiei picturale.
5. (despre pictori) care practică astfel de pictură.
 

matematic, -ă

Parte de vorbire:  adj., adv., s.f.  
Etimologie: (fr. mathématique, lat. mathematicus, gr. mathematikos, /II/ lat. mathematica, it. matematica)

1. adj. referitor la matematică, bazat pe principiile matematicii.
2. (adv.) exact, precis, riguros.
3. s. f. știință care studiază mărimile, relațiile cantitative și formele spațiale cu ajutorul raționamentului deductiv, entitățile de natură abstractă, precum și relațiile dintre acestea.
 

obiectiviza

Parte de vorbire:  I. vb. tr., II. vb. refl.  
Etimologie: (engl. objectivize)

1. I. a face perceptibilă o idee abstractă.
2. II. a căpăta un caracter obiectiv; a se obiectiva.