Dictionar

acceptat

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (accepta)

1. manifestare a voinței de a dobândi un anumit drept; acceptare.
 

acceptat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (accepta)

1. care este admis, suportat.
2. care este primit în mod favorabil.
3. cu care este de acord.
4. (antonim) neacceptat.
 

acceptabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. acceptable, lat. acceptabilis)

1. care poate, care trebuie acceptat; convenabil.
2. satisfăcător, corect, pentru o muncă, un rezultat; pasabil.
3. (antonime) inacceptabil, neacceptabil.
 

acceptabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acceptabilité)

1. faptul de a fi acceptat, de a putea fi acceptat.
2. mulțimea de condiții care fac ceva acceptabil.
3. (lingvistică) însușirea unui enunț de a fi acceptabil; exigența ca o propoziție să nu fie nici agramaticală, nici asemantică.
4. (antonim) inacceptabilitate.
 

acronic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. achronique)

1. care se situează în afara timpului, în afara reperelor cronologice acceptate; atemporal.
2. (înv.) (astron.) care se află, la răsărit sau la apus, pe partea cerului opusă soarelui.
 

adagiu

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. adagium)

1. formulă în general veche, care enunță un adevăr acceptat, un principiu de acțiune sau o regulă juridică; maximă proverbială, sentință populară, aforism, apoftegmă, dicton.
 

adoptabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. adoptable)

1. se referă la un copil care poate fi adoptat.
2. (fig.) care poate fi acceptat.
 

anticonformism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. anticonformisme)

1. respingere a conformismului; comportare care sfidează conformismul; nonconformism.
2. nerespectarea convențiilor sociale, a normelor general acceptate.