Dictionar

absurd, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. absurde, lat. absurdus)

1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admițând un raționament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.
 

acampsie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acampsie, cf. gr. a „fără” + kamptein „a îndoi”)

1. (med.) rigiditate anormală a unei articulații, reducând sau împiedicând total flexiunea acesteia.
 

acantă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acanthe, lat. acanthus, gr. akantha)

1. plantă erbacee decorativă, cu frunze mari, penate, grupate în formă de spic.
2. motiv decorativ, care stilizează frunza acestei plante.
3. apofiza spinoasă a vertebrelor.
 

adjoncțiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adjonction)

1. acțiunea de a adăuga; rezultat al acestei acțiuni; unire, alipire.
2. (antonime) defalcare, (înv.) supresiune.
 

aerocistografie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. aerocystography)

1. metodă de explorare radiologică a vezicii urinare după distensia cu aer a acesteia.
 

afiliație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. affiliation)

1. acțiunea de a se afilia; asociere a unei persoane, a unui grup de persoane, sau a unei instituții etc. la o organizație, pentru a participa la activitățile acesteia sau a beneficia de anumite avantaje; afiliere.
2. (var.) (înv.) afiliațiune.
3. (antonim) dezafiliere.