acordic, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. akkordisch, Akkordik)

1. adj. referitor la acordică.
2. s.f. disciplină muzicală care studiază diferitele acorduri.

armonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. harmonie, lat. harmonia)

1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc.

block chords

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (engl. block chords)

1. stil pianistic în interpretarea unei piese în acorduri la ambele mâini.

boston 1/boston

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. boston)

1. dans lent asemănător valsului, de proveniență americană; melodia corespunzătoare.
2. gen pianistic în jaz, prin alternanță a notelor joase cu acordurile pe care acestea le susțin.
3. joc de cărți.

cifraj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. chiffrage)

1. cifrare.
2. (muz.) sistem de notare prin cifre a acordurilor, în muzica ușoară și de jaz, care înlesnește citirea ușoară a partiturii.

consonant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. consonant, lat. consonans)

1. (muz.; despre intervale, acorduri) format din consonanțe; armonios.
2. (despre cuvinte) care au o terminație asemănătoare.