Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. harmonie, lat. harmonia)
1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. boston)
1. dans lent asemănător valsului, de provenienţă americană; melodia corespunzătoare.
2. gen pianistic în jaz, prin alternanţă a notelor joase cu acordurile pe care acestea le susţin.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. prolongation, lat. prolongatio)
1. alungire.
2. (muz.) poziţie a unei note care, făcând parte dintr-un acord, se continuă şi în acordurile următoare.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (din acord + cadru; cf. fr. accord-cadre)
1. (comerț, drept) acord care servește drept cadru, model, pentru alte acorduri sau contracte ulterioare.
2. (politică) acord între parteneri sociali, utilizat ca suport pentru acordurile ulterioare.