acuzaţie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accusation, lat. accusatio)

1. acțiune în justiție prin care cineva este acuzat; acuzare.
2. orice reproș, orice imputare făcută unei persoane pentru o culpă, un defect.
3. (var.) (înv.) acuzațiune.
4. (antonime) disculpare, dezvinovățire.

autoacuzaţie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. auto-accusation)

1. faptul de a se autoacuza; acuzare de către sine însuși; autoacuzare.
2. formă de delir în care bolnavul se învinuieşte de fapte imaginare sau reale, a căror importanță o amplifică.

contraacuzaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contré-accusation)

1. învinuire adusă de acuzat acuzatorului.

acuzatorial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. accusatorial)

1. cu caracter de acuzare; conținând sau implicând o acuzație; acuzatoriu.
2. se referă la o metodă de procedură penală aplicată în țările anglo-saxone în care judecătorul este arbitrul între acuzat și acuzare; acuzatoriu.

afera

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. afférer)

1. a fi de datoria cuiva; a fi impus cuiva, vorbind despre o acuzație, o datorie, o responsabilitate; a incumba.

antanagogă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. antanagoge)

1. răspuns la un argument, la o acuzaţie.
2. răspuns la acuzația unui adversar printr-o contraacuzație.

coacuzat, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. coaccusé)

1. I. acuzat că a săvârșit un delict împreună cu altcineva.
2. II. cel acuzat în același proces împreună cu alții.
3. oricare dintre mai mulți inculpați care răspund la aceeași acuzație.

realitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. réalité, lat. realitas, germ. Realität)

1. (fil.) existenţa efectivă, obiectivă; posibilitate înfăptuită.
2. (fil.) ceea ce există independent de subiect, care nu este produsul gândirii.
3. aspect fizic (al lucrurilor); materialitate.
4. ceea ce există efectiv, obiectiv; fapt, lucru real.
5. manifestare concretă, conținut (al unui proces, al unui eveniment).
6. caracter stabilit sau întemeiat al ceea ce constituie o acuzație, o ipoteză.
7. caracter non-fictiv al unui personaj, al unei povești; autenticitate.
8. asemănare exactă cu modelul; realism.
9. mediul concret și material al omului.
10. suma evenimentelor sociale care constituie situația în care se află o persoană; existență, viață.
11. (prin ext.) ceea ce este considerat ca adevărat.
12. (loc. adv.) în ~ = de fapt, efectiv, în adevăr.

autoacuzare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (autoacuza)

1. faptul de a se autoacuza; autoacuzație, autoacuzat.
2. acuzare de către sine însuși.
3. (med.) formă de delir în care bolnavul se învinuiește de fapte imaginare.