Parte de vorbire: s.f.
Origine: (adresabil + -itate)
1. grad de solicitare.
2. calitatea de a se adresa unei mase largi.
3. caracterul a ceea ce poate fi adresat.
4. (marketing) capacitatea de a ajunge la un individ sau grup specific în timpul unei campanii.
5. (informatică) capacitatea de adresare a unui banc de memorie.
Parte de vorbire: s.m.f. (înv.)
Origine: (germ. Adressant)
1. persoană căreia îi este adresată o scrisoare sau un colet și al cărei nume se află indicat pe adresă; destinatar.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. appel)
2. chemare scrisă sau orală adresată unei colectivităţi.
4. semnal sonor sau luminos produs într-un post de telefon, de telegraf etc.
5. (jur.) acţiune făcută de o instanţă judecătorească imediat superioară pentru a schimba sau a infirma o hotărâre dată de o instanţă inferioară.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. commande)
1. ordin, dispoziţie, poruncă.
3. conducere a unei unităţi militare.
4. post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor şi de unde transmite comanda operaţiilor.
5. ordin verbal sau prin semnal dat militarilor de un comandant pentru executarea simultană a unei mişcări.
6. acţiune de comandare a unui sistem tehnic.
7. echipamentul necesar efectuării ei.
8. dublă ~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloţi să acţioneze comenzile.
9. (inform.) instrucţiune, parte integrantă a informaţiei transmise calculatorului de către utilizator.
10. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută unui meseriaş, unui antreprenor etc.
11. marfa comandată.
12. de ~ = executat după indicaţiile clientului.
13. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află timoneria, camera hărţilor, cabina comandantului etc.
14. parâmă subţire (saulă) cu care se înfăşoară capătul unei parâme groase, împiedicându-i despletirea.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. compliment)
1. cuvânt de laudă, de respect adresat cuiva; măgulire, adulare; amabilitate.
2. (pl.) salutări transmise prin intermediul cuiva.
3. înclinare a capului sau a corpului în semn de salut respectuos; reverenţă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contestation, lat. contestatio)
1. plnâgere, obiecţie scrisă împotriva unei măsuri, a unei hotărâri judecătoreşti.
2. memoriu adresat unui organ ierarhic superior prin care se cere revizuirea sau anularea unui act ilegal comis de organul ierarhic inferior.