Dictionar

Rezultate secundare (Alcătuire,):

Aranjament

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. arrangement)

1. acord, înţelegere.

2. mod de alcătuire, de dispunere.

3. ~ muzical = transcriere a unei piese muzicale pentru alte instrumente sau formaţii decât acelea pentru care a fost compusă.

4. (mat.; pl.) totalitatea posibilităţilor de aşezare a unui număr dat de obiecte, astfel încât două grupe oarecare difere între ele fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor.


Arhitectură

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. architecture, lat. architectura)

1. ştiinţa şi arta de a proiecta şi construi clădiri potrivit anumitor proporţii şi reguli.

2. stilul, caracterul distinctiv al unei construcţii, al unei epoci.

3. (fig.) structură, alcătuire internă a ceva; constituţie (I, 2).


Celulă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. cellule, lat. cellula)

1. element constitutiv fundamental al materiei vii, alcătuit din membrană, citoplasmă şi nucleu.

2. cea mai mică unitate muzicală, care intră în alcătuirea motivului.

3. unitate organizatorică de bază în unele partide comuniste şi muncitoreşti.

4. fiecare dintre cămăruţele unui fagure de albine.

5. încăpere strâmtă în închisori, pentru detenţiunea izolată a celor închişi.

6. ansamblu format din fuzelajul, aripile şi ampenajele unui avion.

7. formaţie de zbor din două avioane de luptă.

8. (tehn.) compartiment al unui dispozitiv, din unul sau mai multe elemente egale.


Componenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (compon/ent/ + -enţă)

1. totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate; compoziţie, alcătuire.


Construcţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. construction, lat. constructio)

1. faptul de a construi; construire.

2. alcătuire, compunere.

3. clădire, lucrare, edificiu.

4. (pl.) ramură a economiei naţionale care are ca obiect executarea clădirilor.

5. ~ii de maşini = ramură a industriei care produce maşini, unelte, instalaţii, utilaje.

6. grup (stabil) de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale.

7. mod de aranjare a cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază.


Copulativ, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. copulatif, lat. copulativus)

1. (despre conjuncţii) care leagă (părţi de) propoziţii de acelaşi fel.

2. verb ~ = verb în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura între subiect şi numele predicativ; copulă (1); propoziţie = propoziţie coordonată legată prin asociere de coordonata ei.

3. (log.; despre judecăţi afirmative) care are mai multe subiecte legate de acelaşi predicat.