Dictionar

alteraţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. altération, lat. alteratio)

1. (muz.) modificare a înălţimii unui sunet cu ajutorul accidenţilor muzicali.
 

accident

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accident, lat. accidens)

1. s. n. eveniment întâmplător şi neprevăzut, cu consecinţe dăunătoare.
2. ridicătură, adâncitură a unui teren.
3. însuşire a unui lucru, fenomen nelegată de esenţa lui.
4. ~ fonetic = modificare fonetică întâmplătoare (asimilaţia, epenteza, metateza).
5. s. m. alteraţie.
 

alterant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. altérant)

1. care produce alterație; care modifică, alterează starea, compoziția unui lucru.
2. (despre un remediu etc.) care produce o schimbare profundă, treptată și cel mai adesea avantajoasă în organism.
 

armură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. armure)

1. îmbrăcăminte de protecţie din plăci de metal şi zale, la războinicii medievali.
2. mod de împletire a fibrelor de urzeală cu cele de bătătură ale unei ţesături.
3. (muz.) totalitatea sunetelor de alteraţie la cheie, spre a indica tonalitatea; armatură.
 

cazeificare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. caséification)

1. proces de precipitare a cazeinei.
2. (med.) alteraţie necrotică a unui ţesut, urmată de apariţia unei substanţe cu aspect cazeos.
 

coroidoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. choroïdose)

1. alteraţie vasculară degenerativă neinflamatorie a coroidei.
 

idioglosie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. idioglossie)

1. alteraţie a limbajului constând în substituirea cuvintelor, inversiuni sau omisiuni de sunete.