Dictionar

aderenţă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)

1. legătură, lipire.
2. bridă.
3. (fiz.) forţă care menţine alăturate două corpuri în contact.
4. (constr.) fenomen de legătură între beton şi oţel.
5. (metal.) fenomen de prindere pe suprafaţa pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.
6. aderare, solidarizare conştientă.
7. (bot.) concreştere intimă şi secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obişnuit separate (frunze, petale, antere).
 

adiacent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. adiacens, it. adiacente)

1. alăturat, aşezat alături, învecinat, continuu.
2. (mat.) unghiuri ~e = unghiuri care au acelaşi vârf şi o latură comună.
 

anex, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. annexe, lat. annexus)

1. alăturat unui lucru (principal); alăturat.
 

anexă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. annexe)

1. ceea ce este legat, unit de un lucru principal sau de care depinde; adaos.
2. (anat.) ţesut, formaţie, organ legat structural de alte organe în cadrul unei funcţii comune.
3. material documentar alăturat unui text.
 

ataşat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (ataşa)

1. adj. alăturat, alipit.
2. apropiat, devotat.
3. s. m. cel mai mic în rang între membrii reprezentanţei diplomatice a unui stat.
 

brust

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Brust)

1. front vertical care separă un inel de tunel în curs de excavare de inelul alăturat, neexcavat.