Dictionar

antic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. antique, lat. antiquus)

1. adj. care aparține antichității; străvechi.
2. în genul creațiilor din antichitate.
3. (fig.) clasic.
4. s. m. f. cel care aparține popoarelor din antichitate.
 

anticabraj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (anti- + cabraj)

1. dispozitiv pentru reducerea tendinței de cabrare a locomotivelor electrice și Diesel electrice.
 

anticalofil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (anti- + calofil)

1. (despre stil) care denotă anticalofilie.
 

anticalofilie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (anti- + calofilie)

1. respingere, negare a calofiliei; atitudine împotriva calofiliei; anticalofilism.
2. respingere a cultivării excesive a frumuseții stilului.
3. calitate a stilului de a nu fi prea mult cizelat, în dauna conținutului.
 

anticalofilism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (anti- + calofil + -ism)

1. (lit.) respingere, negare a calofiliei; atitudine împotriva calofiliei; anticalofilie.
 

anticameră

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. anticamera)

1. cameră de așteptare la intrarea într-un birou, într-un cabinet.
 

academism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. académisme)

1. imitație servilă, fără originalitate, a modelelor antice sau ale Renașterii.
2. manieră în artă care cultivă un ideal de frumusețe rece și convențional.
3. fel de a se comporta academic.
 

acatalectic

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acatalectique)

1. (despre versuri antice) cu unitățile metrice complete.
 

acceptabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acceptabilité)

1. faptul de a fi acceptat, de a putea fi acceptat.
2. mulțimea de condiții care fac ceva acceptabil.
3. (lingvistică) însușirea unui enunț de a fi acceptabil; exigența ca o propoziție să nu fie nici agramaticală, nici asemantică.
4. (antonim) inacceptabilitate.
 

acont

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. acconto)

1. parte dintr-o sumă datorată care se plătește cu anticipație.
 

acropolă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acropole, gr. akropolis)

1. cetățuie înăuntrul orașelor antice grecești, pe o înălțime și adăpostind palate, temple.
 

aed

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. aède, gr. aoidos)

1. (în Grecia antică) poet-cântăreț care își recita propriile-i versuri în acompaniament de liră.
2. (prin ext.) scriitor talentat.