Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antique, lat. antiquus)
1. adj. care aparţine antichităţii; străvechi.
2. în genul creaţiilor din antichitate.
4. s. m. f. cel care aparţine popoarelor din antichitate.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (după fr. araméen, sem. aramaik)
1. limbă semitică, una dintre cele mai importante ale antichității; arameană.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. bucranium, fr. bucrane)
1. motiv ornamental constituit dintr-un cap de bou împodobit cu ghirlande de flori, panglici etc., în arhitectura antichităţii şi a Renaşterii.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. classicisme)
1. atitudine estetică fundamentală, ca-racterizată prin tendinţa de a observa fenomenele în lumina universalului şi de a închega într-un sistem stabil, armonios şi proporţional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin şi echilibrat al perfecţiunii formelor, care caracterizează cultura antichităţii greco-latine şi alte momente ale diverselor culturi dominate.
2. curent în arta şi literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichităţii greco-latine, prin supremaţia principiilor morale, prin triumful raţiunii asupra sentimentelor şi fanteziei, prin cultul pentru adevăr şi natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru şi claritate.
3. perioadă în istoria culturii universale şi naţionale ale cărei creaţii reprezintă maximum de realizare artistică şi modele demne de urmat.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. épistyle, lat. epistylium)
1. (arhitectura antichității) parte a antablamentului care se sprijină direct pe coloane; arhitravă.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. néo-platonique)
1. I. privitor la neoplatonism (filozofie a antichității târzii, fondată de Plotin (205- 270), care se caracterizează prin dorința de a îmbina metafizica lui Platon cu gândirea mistică orientală); neoplatonician.
2. II. adept al neoplatonismului; neoplatonician.