Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Antimon, lat. antimonium)
1. (chimie) metaloid alb-argintiu cu aspect metalic, cu numărul atomic 51 și simbolul Sb, folosit la fabricarea multor aliaje și preparate farmaceutice; stibiu.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. antimoniure)
1. (chimie) nume generic pentru combinațiile antimoniului cu un alt corp simplu (metal sau metaloid); aliaj de antimoniu; stibiură.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antifriction)
1. aliaj pe bază de antimoniu, folosit la cuzineţi pentru a reduce frecarea.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. antimoniate)
1. (chimie) nume dat sărurilor și soluțiilor care conțin antimoniu, cu gradul de oxidare cinci; sare a acidului antimonic; hexahidroxiantimoniat.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antimonique)
1. (chimie) care conține antimoniu sau are unele dintre proprietățile sale.
2. (chimie) acid ~ = acid al antimoniului cu formula H3SbO4.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. antimonite)
1. (chimie) nume dat sărurilor și soluțiilor care conțin antimoniu în starea de oxidare trei; stibină.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. antimoniure)
1. (chimie) nume generic pentru combinațiile antimoniului cu un alt corp simplu (metal sau metaloid); aliaj de antimoniu; stibiură.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. émétique, lat. emeticus)
1. tartrat de antimoniu şi de potasiu, folosit la imprimatul şi vopsitul textilelor, la prepararea lacurilor şi în medicină, ca vomitiv.
2. (prin extensie) orice medicament cu proprietăți vomitive.
3. (var.) emetica, (înv.) emeticon.