aparte

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după fr. à part)

1. adv. separat.
2. adj. inv. deosebit, special.

apartenent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. appartenant, it. appartenente)

1. care aparține de drept.

apartenență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. appartenance, it. appartenenza)

1. faptul de a aparține cuiva, de a ține de ceva.
2. (mat.) calitate a unui element care face parte dintr-o mulțime.

aparteu

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. aparté)

1. (teatru) monolog sau scurtă replică teatrală care nu este auzită de celelalte personaje din scenă, ci doar de spectatori.
2. (prin ext.) conversație secretă; convorbire între patru ochi.
3. (antonim) dialog.

contraparte

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (contra + parte; cf. fr. contrepartie)

1. despăgubiri într-un acord, un pact; compensare.
2. ceea ce echilibrează, contrabalansează un prim lucru.

bonapartism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bonapartisme)

1. formă a dictaturii marii burghezii, în Franța, după victoria revoluției de la sfârșitul sec. XVIII, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte.
2. atașament față de dinastia întemeiată de Napoleon.
3. formă de dictatură personală.

bonapartist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. bonapartiste)

1. I. care se referă, care se raportează la Napoleon Bonaparte (1769- 1821), la dinastia sau la regimul imperial instaurat de acesta.
2. II. adept al bonapartismului; susținător al dinastiei napoleoniene.

carnet

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. carnet)

1. caiet mic (pentru însemnări).
2. act, document de forma unui mic carnet (1), în care se arată apartenența posesorului.

citadinism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. cittadinismo)

1. apartenența și capacitatea individului de a acționa în contextul unei comunități citadine specifice; caracter citadin.

clav

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. clavus)

1. bandă de stofă purpurie, care, aplicată pe tunică, indica apartenența la ordinul senatorial sau ecvestru în vechea Romă.
2. margine de lână purpurie în toga pretextă ca semn al cetățenilor romani sub 15 ani.

comun, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. commun, lat. communis)

1. adj. care aparține mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulți sau pe toți; obștesc.
2. (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel; factor ~ = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparține mai multor fracții.
3. a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva.
4. obișnuit, normal, frecvent.
5. loc ~ = idee, lucru știut de toată lumea; banalitate.
6. mediocru, banal, de rând.
7. s. n. ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești.
8. în ~ = laolaltă, împreună.
9. a ieși din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit.