armonică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Harmonika, it. armonica)

1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin vibrația unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual.
2. muzicuță (de gură).

subarmonică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. sous-harmonique)

1. (fiz.) componentă armonică a unei mărimi periodice.

armonist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. harmoniste)

1. specialist în știința armoniei; muzician care cunoaște regulile armoniei.
2. persoană care cântă la armonică sau la armoniu.

baian

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. baian)

1. s. m. cântăreț de balade rus sau ucrainean.
2. s. n. armonică de mână, cu butoni în loc de clape.

cadență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. cadenza, fr. cadence)

1. 1.. ritm de desfășurare a unei mișcări.
2. în ~ = cu mișcări uniform repetate.
3. frecvență (1); număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp.
4. succesiune ritmică a unor cuvinte, fraze, versuri.
5. formulă melodico-armonică de încheiere a unei fraze muzicale.
6. secțiune solistică cu caracter de improvizație dintr-un concert instrumental, care permite interpretului să-și etaleze virtuozitatea.

filarmonist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (filarmon/ică/ + -ist)

1. instrumentist dintr-o orchestră filarmonică.

subarmonică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. sous-harmonique)

1. (fiz.) componentă armonică a unei mărimi periodice.

tonalitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. tonalité)

1. (muz.) complex de relații de natură armonică stabilit între sunetele modurilor major și minor cu sunetul principal (tonica.).
2. gamă care stă la baza unei compoziții muzicale.
3. intonație, modulație a vorbirii.
4. nuanță a culorilor; ambianță cromatică a unei picturi.
5. trăsătură dominantă, notă specifică a unei scrieri, a gândirii, a unei stări sufletești etc.