Dictionar

asediu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. assedio)

1. încercuire cu forțe armate a unui oraș, a unui loc întărit, pentru a-l cuceri.
2. stare de ~ = suspendare a puterii anumitor legi și înlocuirea lor cu un regim special de esență militară.
 

asedia

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (it. assediare)

1. a supune unui asediu.
2. a înconjura o fortăreață, un oraș etc. cu forțe armate, împiedicând-o să primească asistență și implementând pregătirile necesare pentru a o forța să se predea.
3. (prin ext.) a se înghesui în jurul sau în fața unui loc.
4. (fig.) a pune presiune pe cineva; a importuna.
 

blocadă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Blockade)

1. ansamblu de măsuri cu caracter diplomatic, militar sau economic pentru izolarea unui stat sau grup de state.
2. încercuire a unei cetăți pentru a împiedica orice legătură cu exteriorul; asediu.
 

epigon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Epigone, fr. épigone, lat. epigonus, gr. epigonos)

1. denumire dată fiilor celor șapte comandanți la asediul Tebei.
2. diadoh.
3. urmaș lipsit de orginalitate, inferior predecesorilor; scriitor minor din faza de declin a unei școli literare.
4. (biol.) descendent al unui tip animal care prezintă variație în formă.
 

helepol

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat., gr. helepolis)

1. (ant.) turn de asediu la adăpostul căruia se înainta până sub zidurile cetății asediate.
 

obsidional, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. obsidional, lat. obsidionalis)

1. (ant.) referitor la asediul unui oraș, de asediu.
2. (psih., sociol.) care lovește locuitorii unui oraș asediat.
3. (despre boli infecțioase) care survin în cursul războiului de tranșee.
4. (ant.) coroană ~ă = coroana acordată celui care a livrat un oraș asediat.
5. (ist.) monedă ~ă = monedă bătută în timpul unui asediu pentru a compensa deficitul.
6. (patol.) delir ~ = delirul, nebunia unei persoane care se crede asediată, persecutată.
7. (psih., sociol.) febră ~ă = psihoză sau panică colectivă a unei populații asediate.
 

sambuc

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. sambuque, lat. sambuca, gr. sambuke)

1. s. n. punte volantă a unei mașini de război medievale, care se lăsa dintr-un turn de asediu pe zidurile cetății asediate.
2. s. f. un fel de harfă cu patru coarde, la greci.