ataca

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. attaquer)

1. tr. a efectua un atac.
2. (fig.) a lua atitudine potrivnică față de o situație, de o teorie etc.; a critica, a acuza.
3. a distruge, a mina.
4. a cere în justiție anularea sau reexaminarea unei hotărâri ori a unui act juridic.
5. a aborda (o problemă, un subiect, o discuție).
6. intr. a lua inițiativa într-o întrecere sportivă.
7. a începe executarea unei piese muzicale.
8. refl. (fam. a se simți jignit; a se ofusca.

ataca

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT afficere
2. FR attaquer; affecter
3. EN attack; affect
4. DE befallen; angreifen
5. RU порaжaть; нaпaдaть
6. HU támad, megtámad

atacabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. attaquable)

1. care poate fi atacat.
2. care poate fi dominat; care are un punct slab; vulnerabil.
3. la care se poate face opoziție; cu valoare intelectuală și morală discutabilă.
4. care poate fi atacat în justiție.
5. (antonim) inatacabil.

atacabilitate

Parte de vorbire:  s.f. (rar)  
Etimologie: (atacabil + -itate, fr. attaquabilité)

1. caracteristica intrinsecă a ceea ce este atacabil.
2. însușire de a fi atacabil; vulnerabilitate la asalt.
3. (antonime) inatacabilitate, neatacabilitate.

atacant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. attaquant)

1. adj. care atacă.
2. s. m. f. jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal, handbal etc.
3. atacator.

atacare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (ataca)

1. acțiunea de a ataca.
2. acțiunea de a da primele lovituri, primele atacuri asupra cuiva sau a ceva.
3. luarea inițiativei într-o luptă, bătălie etc.
4. violentarea cuiva, pentru a-l fura, răni etc.
5. comiterea unei agresiuni împotriva unei persoane, unui stat etc.
6. acțiunea de a cere justiției anularea sau modificarea unui act sau unei hotărâri.
7. faptul de a reclama (în justiție), contestând validitatea.
8. începerea unei activități, execuției unei piese muzicale, studierii unei probleme etc.
9. (fig.) acțiunea de a lovi în cineva, în ceva, cu vorba sau cu scrisul, a atinge cinstea, renumele cuiva, a critica pe nedrept.
10. (sport) desfășurarea unei ofensive cu scopul de a marca un gol sau o încercare.
11. (fig.) acțiunea de a lua atitudine și a trece la schimbarea unei situații existente.
12. (fam.) faptul de a cere cuiva o sumă de bani sau un obiect fără intenția restituirii.
13. (pop.) îmbolnăvire de tuberculoză; contaminare cu un microb.
14. roadere, mâncare, stricare.
15. (antonime) apărare, defensivă.

atacator, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (ataca + -tor)

1. cel care atacă; agresor; atacant (II, 2).

contraataca

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. contre-attaquer)

1. a executa un contraatac.
2. a ataca imediat după respingerea unui atac advers.
3. (sport) a da o ripostă.

abordaj

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abordage, it. abbordaggio)

1. acțiunea de a aborda și rezultatul ei; abordare.
2. manevră prin care o navă amarează alături de alta cu scopul de a o asalta; atacare a unei nave prin alăturare la bordul ei.
3. ciocnire accidentală între nave ori între o navă și un obstacol.

acatalepsie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acatalepsie)

1. (la scepticii greci) renunțare din principiu de a mai căuta soluția unei probleme; imposibilitatea de a atinge certitudinea.
2. (med.) nesiguranță în punerea unui diagnostic.
3. (med.) boală care atacă creierul și îi privează pe cei atacați de capacitatea de a înțelege un lucru, de a urma un raționament.

agresa

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. agresser)

1. a ataca fără provocare, violent și brusc, o persoană sau mai multe; a comite o agresiune.

agresiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. agressif)

1. care săvârșește o agresiune; provocator; irascibil.
2. (despre substanțe) care atacă chimic corpurile.

agresivitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. agressivité, lat. aggressivitas)

1. însușirea de a fi agresiv.
2. (psih.) comportament ostil, destructiv al unui individ.
3. însușire a unor agenți patogeni de a ataca plantele.
4. ostilitate a animalelor.
5. proprietate a apelor naturale de a ataca, prin acțiune chimică, construcțiile, de a produce degradarea solului.

ambuscadă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. embuscade)

1. loc ascuns de unde se pândește inamicul pentru a-l surprinde.
2. acțiune la luptă în care inamicul este atacat prin surprindere.
3. (fam.) capcană.