atribut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attribut, lat. attributum)

1. însuşire esenţială proprie unei fiinţe, unui fenomen, lucru etc.
2. semn distinctiv, simbol al unei funcţii, al unui personaj alegoric.
3. parte secundară a propoziţiei care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia.
4. (inform.) informaţie care însoţeşte o categorie sintactică.

atribuţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attribution, lat. attributio)

1. competenţă, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate.

atributiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. attributif)

1. cu funcţie de atribut.
2. propoziţie ~ă = (şi s. f.) = propoziţie subordonată care îndeplineşte funcţia de atribut pe lângă un substantiv din regentă; propoziţie relativă.

abuz

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abus, lat. abusus)

1. întrebuinţare fără măsură a unui lucru; exces.
2. încălcare a legalităţii; faptă ilegală.
3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.
4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.
5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.
7. ~ de încredere = infracţiune constând din înşelarea încrederii cuiva.
8. ~ de putere = infracţiune manifestată prin depăşirea atribuţiilor.
9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.
10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.

acuzativ

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. accusativus, fr. accusatif)

1. caz al declinării care exprimă unele complemente şi unele atribute.

adjutant

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Adjutant)

1. ofiţer care îndeplineşte pe lângă un şef militar atribuţii corespunzătoare unei funcţii de subofiţer.

apoziţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apposition, lat. appositio)

1. atribut substantival, pronominal sau numeral, de obicei în cazul nominativ.
2. orice construcţie sintactică de tip apoziţional.
3. (biol.) creştere în grosime a membrelor celulare prin depunerea succesivă a straturilor noi.

asesorat

Parte de vorbire:  s.n. (înv.)  
Etimologie: (fr. assessorat)

1. funcția de asesor (persoană învestită cu atribuții de judecător).

atributiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. attributif)

1. cu funcţie de atribut.
2. propoziţie ~ă = (şi s. f.) = propoziţie subordonată care îndeplineşte funcţia de atribut pe lângă un substantiv din regentă; propoziţie relativă.