Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. déclaration, lat. declaratio)
1. mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, sentimente etc.
2. verb de ~ = verb care denumeşte acţiunea de „a vorbi”.
3. document oficial prin care se comunică ceva, se ia o măsură; notificare.
4. mărturie, depoziţie în faţa unei autorităţi.
5. relatare făcută în faţa unei autorităţi.
6. relatare făcută în faţa unui organ administrativ prin completarea unui formular; formularul însuşi.
7. (inform.) instrucţiune care precizează, pe baza indentificatorilor, atributele datelor utilizate într-un program sau într-o zonă a acestuia.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. extension, lat. extensio)
1. creștere, mărire, dezvoltare, extindere.
2. lărgire a sensului unui cuvânt.
3. (fil.) totalitatea, clasa de obiecte cărora le corespund notele, atributele unui concept sau termen.
4. (log.) sferă a unei noțiuni.
5. (anat.) mișcare de întindere a membrelor sau a trunchiului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. iconologie)
1. ştiinţă care studiază atributele ce caracterizează personajele unei mitologii, necesare artiştilor pentru a le reprezenta.
3. disciplină care studiază şi interpretează reprezentările din artele plastice.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. monosexualité)
1. (biol.) caracter al unui organism care are atributele anatomice și fiziologice ale unui singur sex; unisexualitate.
2. (bot.) caracter al unei plante, al unei flori unisexuate; unisexualitate.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. personnalisme)
1. atitudine a celui care ia în considerație numai interesele și punctele de vedere personale; subiectivism.
2. curent în filozofia contemporană, cu o tendință pronunțat fideistă, care pune la baza existenței o pluralitate de entități spirituale înzestrate cu atributele personalității și subordonate lui Dumnezeu.
3. ~ energetic = variantă a filozofiei personaliste, creată între cele două războaie mondiale de C. Rădulescu-Motru, cu elemente preluate din teoriile energetiste.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. théodicée)
1. parte a metafizicii care tratează despre divinitate, despre existența și atributele sale.
2. teologie naturală având ca obiect problema cunoașterii lui Dumnezeu și a providenței divine în termenii rațiunii.
3. doctrină filozofico-religioasă, inițiată de Leibniz, potrivit căreia existența răului în lume nu infirmă bunătatea divină.