OK
X
auricul 1
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. auricule, lat. auricula)
1.
fiecare
dintre
cele
două
compartimente
superioare
ale
inimii;
atrium
(3).
AURICUL(O)-
Parte de vorbire:
prefix
Etimologie: (fr. auricul/o/-, lat. auricula „ureche mică, urechiușă”)
1.
„auriculă”.
auriculă
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. auricule, lat. auricula)
1.
(anat.)
pavilionul
urechii;
partea
vizibilă
a
urechii
umane,
în
afara
capului.
auricular, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. auriculaire, lat. auricularius)
1.
adj.
referitor
la
ureche.
2.
care
aparține
auriculului.
3.
s.
m.
degetul
mic
de
la
mână.
4.
s.
n.
accesoriu
al
aparatelor
radioreceptoare
și
telefonice,
care
permite
ascultarea
individuală,
la
ureche,
a
transmisiunilor.
auriculat, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. auriculé, lat. auriculatus)
1.
prevăzut
cu
auricule,
cu
urechiușe.
AURICULI-
Parte de vorbire:
prefix
Etimologie: (lat. auricula „ureche mică”)
1.
„auriculă,
apendice
foliaceu”.
ATRIO-
Parte de vorbire:
prefix
Etimologie: (fr. atrio-, cf. lat. atrium „vestibul, curte interioară”)
1.
„atriu,
auricul
atrial”.
atriomegalie
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. atriomégalie)
1.
dilatare
patologică
a
unui
auricul
al
inimii.
atriotomie
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. atriotomie)
1.
(med.)
deschidere
chirurgicală
a
unuia
dintre
atrii;
auriculotomie.
atrium/atriu
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (lat., fr. atrium)
1.
curte
interioară,
înconjurată
de
portice
acoperite,
a
caselor
romane.
2.
spațiu
deschis,
înconjurat
uneori
de
coloane,
la
intrarea
într-o
bazilică.
3.
(anat.)
auricul.
4.
spațiu
gastric
la
spongieri,
care
comunică
cu
exteriorul
prin
oscul.
5.
culoar
care
înconjură
un
con
vulcanic
secundar,
îmbucat
în
craterul
unui
vulcan
mai
vechi.
AURICUL(O)-
Parte de vorbire:
prefix
Etimologie: (fr. auricul/o/-, lat. auricula „ureche mică, urechiușă”)
1.
„auriculă”.
auricular, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. auriculaire, lat. auricularius)
1.
adj.
referitor
la
ureche.
2.
care
aparține
auriculului.
3.
s.
m.
degetul
mic
de
la
mână.
4.
s.
n.
accesoriu
al
aparatelor
radioreceptoare
și
telefonice,
care
permite
ascultarea
individuală,
la
ureche,
a
transmisiunilor.