OK
X
autoacuza
Parte de vorbire:
vb. refl.
Etimologie: (fr. autoaccuser)
1.
a
se
acuza
pe
sine
însuși.
2.
a
se
prezenta
singur
ca
vinovat.
autoacuzare
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (autoacuza)
1.
faptul
de
a
se
autoacuza;
autoacuzație,
autoacuzat.
2.
acuzare
de
către
sine
însuși.
3.
(med.)
formă
de
delir
în
care
bolnavul
se
învinuiește
de
fapte
imaginare.
autoacuzat, -ă
Parte de vorbire:
adj., s.m.f.
Etimologie: (autoacuza)
1.
(persoană)
care
se
autoacuză.
autoacuzație
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. auto-accusation)
1.
faptul
de
a
se
autoacuza;
acuzare
de
către
sine
însuși;
autoacuzare.
2.
formă
de
delir
în
care
bolnavul
se
învinuiește
de
fapte
imaginare
sau
reale,
a
căror
importanță
o
amplifică.
autoacuzație
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. auto-accusation)
1.
faptul
de
a
se
autoacuza;
acuzare
de
către
sine
însuși;
autoacuzare.
2.
formă
de
delir
în
care
bolnavul
se
învinuiește
de
fapte
imaginare
sau
reale,
a
căror
importanță
o
amplifică.
autoacuzare
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (autoacuza)
1.
faptul
de
a
se
autoacuza;
autoacuzație,
autoacuzat.
2.
acuzare
de
către
sine
însuși.
3.
(med.)
formă
de
delir
în
care
bolnavul
se
învinuiește
de
fapte
imaginare.
autoacuzat, -ă
Parte de vorbire:
adj., s.m.f.
Etimologie: (autoacuza)
1.
(persoană)
care
se
autoacuză.