Dictionar

autonom

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT autonomus; sui iuris
2. FR autonome
3. EN autonomous
4. DE autonom
5. RU aвтономный; сaмостоятельный
6. HU autonóm
 

autonom, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. autonome, gr. autonomos)

1. care se bucură de autonomie; independent.
 

autonomazie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. autonomasia)

1. formă de afazie amnezică, dificultatea de a-și aminti nume proprii sau substantive.
 

autonomic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (autonom + -ic)

1. referitor la autonomie; propriu autonomiei; de autonomie.
 

autonomie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autonomie, lat. autonomia)

1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință.
2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, în anumite domenii, în cadrul unui stat condus de o putere centrală.
3. autoconducere.
4. distanță maximă pe care o poate parcurge o navă sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fără refacerea plinurilor de combustibil.
5. calitate a unui cuvânt de a avea un sens lexical deplin.
 

autonomism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. autonomisme)

1. tendință pentru autonomie; autonomie.
2. doctrină politică care susține dobândirea sau conservarea autonomiei politice a unei națiuni sau regiuni.
3. atitudine teoretică în estetică, teoria artei și critica de artă care exagerează autonomia esteticului.
 

autonomist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. autonomiste)

1. (persoană) care susține autonomia.
2. I. în legătură cu autonomia politică a unui grup uman sau a unui teritoriu.
3. II. persoană care revendică autonomia unui teritoriu.
 

autofen, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (auto1- + -fen1)

1. (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă, care se manifestă autonom în cursul transplantelor.
 

autonom, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. autonome, gr. autonomos)

1. care se bucură de autonomie; independent.
 

autonomism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. autonomisme)

1. tendință pentru autonomie; autonomie.
2. doctrină politică care susține dobândirea sau conservarea autonomiei politice a unei națiuni sau regiuni.
3. atitudine teoretică în estetică, teoria artei și critica de artă care exagerează autonomia esteticului.
 

autonomist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. autonomiste)

1. (persoană) care susține autonomia.
2. I. în legătură cu autonomia politică a unui grup uman sau a unui teritoriu.
3. II. persoană care revendică autonomia unui teritoriu.
 

autonomiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. autonomiser)

1. tr. a face să fie autonom.
2. refl. a deveni autonom.
 

cinic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. cynique, lat. cynicus, gr. kynikos, de câine)

1. adj. care denotă sfidare; sarcastic, sfidător, insolent, nerușinat.
2. școală ~ă = școală filozofică greacă din antichitate care s-a preocupat îndeosebi de problemele eticii, propovăduind autonomia morală a individului, simplitatea, întoarcerea la natură.
3. s. m. filozof aparținând acestei școli.
4. adj., s. m. f. (cel) care exprimă deschis și fără jenă atitudini și gânduri condamnabile; (om) nerușinat, fără scrupule.