Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. autonomisme)
1. tendință pentru autonomie; autonomie.
2. doctrină politică care susține dobândirea sau conservarea autonomiei politice a unei națiuni sau regiuni.
3. atitudine teoretică în estetică, teoria artei și critica de artă care exagerează autonomia esteticului.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. autonomiste)
1. (persoană) care susține autonomia.
2. I. în legătură cu autonomia politică a unui grup uman sau a unui teritoriu.
3. II. persoană care revendică autonomia unui teritoriu.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. cynique, lat. cynicus, gr. kynikos, de câine)
1. adj. care denotă sfidare; sarcastic, sfidător, insolent, neruşinat.
2. şcoală ~ă = şcoală filozofică greacă din antichitate care s-a preocupat îndeosebi de problemele eticii, propovăduind autonomia morală a individului, simplitatea, întoarcerea la natură.
3. s. m. filozof aparţinând acestei şcoli.
4. adj., s. m. f. (cel) care exprimă deschis şi fără jenă atitudini şi gânduri condamnabile; (om) neruşinat, fără scrupule.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. confédération, lat. confaederatio)
1. uniune de state sau teritorii care îşi păstrează autonomia administrativă, având în comun anumite organe de conducere.
2. reunire a unor organizaţii obşteşti.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. congrégationalisme)
1. mişcare protestantă din Anglia, care revendica autonomia bisericilor locale faţă de stat şi nega ierarhia ecleziastică.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. particularisme)
2. interes particular, personal.
3. atitudine a unei populații, a unui grup social, a unei regiuni sau chiar a unui individ de a-și păstra caracteristicile particulare, originale, autonomia, în raport cu ansamblul din care face parte.