Rezultate secundare (Auxiliar.):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. auxiliare, lat. auxiliaris)
1. adj., s. n. (element) care ajută la ceva; pe plan secundar; accesoriu; ajutător.
2. verb ~ = verb care ajută la formarea timpurilor şi modurilor compuse: ~ de aspect = verb care ajută la exprimarea gradului de realizare a acţiunii.
3. (mat.) cu care se poate simplifica şi rezolva o problemă mai uşor.
4. s. m. ostaş roman aparţinând unui auxilium.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. semi-auxiliaire)
1. (verb) având rol sintactic asemănător cu al auxiliarelor propriu-zise, dar care dă acţiunii verbului „ajutat” o nuanţă modală, izvorâtă din înţelesul său lexical.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. adjuvant, lat. adiuvans)
1. (medicament) care se asociază cu un alt medicament.
2. (produs) care se adaugă unui material.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. ala)
1. unitate tactică de cavalerie în armata romană, din auxiliari.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. archivistique)
1. adj. referitor la arhivistică.
2. s. f. ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul şi organizarea sistematică a arhivelor.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (engl. booster)
1. motor cu abur auxiliar care antrenează roţile libere purtătoare ale unor locomotive cu abur pentru mărirea forţei de tracţiune.
2. (electr., telec.) generator auxiliar pentru sporirea tensiunii; survoltor.
3. fuzee cu mare putere de propulsie şi de scurtă durată, pentru lansarea proiectilelor teleghidate; rachetă auxiliară.
4. (med.) nouă doză de vaccin administrată pentru a întări răspunsul imunitar; rapel.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (compune)
1. adj. alcătuit din mai multe elemente.
2. (gram.) timp ~ = timp format cu ajutorul verbelor auxiliare; frunză ~ă = frunză având limbul alcătuit din mai multe foliole, dispuse pe un ax; inflorescenţă ~ă = inflorescenţă din mai multe inflorescenţe simple; fruct ~ = fruct provenind dintr-o asemenea inflorescenţă.
3. s. n. cuvânt rezultat prin compunere (3).
4. s. m. combinaţie (3).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. chronologie)
1. disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu stabilirea epocilor şi a datelor. (p. ext.) succesiune în timp a evenimentelor istorice.
2. sistem de socotire a anilor.
3. listă cu o succesiune cronologică.