Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. auditif)
1. referitor la auz, la simțul auzului.
2. tip ~ = persoană care percepe lumea exterioară mai ales prin sunete.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cacophonie, gr. kakophonie)
1. întâlnire de sunete discordante, neplăcute auzului; asociere de cuvinte care redau imagini, fapte neplăcute; cacofonism.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. dysacousie)
1. (med.) dificultate a auzului; stare în care un sunet sau zgomot, chiar puțin intens, produce o senzație dezagreabilă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dissonance, lat. dissonantia)
1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul.
2. întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie.
3. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridenţă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. fenestration)
1. (arhit.) deschidere reală sau simulată într-un perete.
2. (anat.) deschidere într-un perete osos.
3. trepanaţie în vestibulul urechii interne pentru restabilirea auzului în cas de surditate provocată de leziuni ale urechii medii.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. hyperacousie)
1. hiperestezie a auzului; acuitate auditivă ieșită din comun.
2. (anton.) hipoacuzie, surditate.