Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. axiomètre)
1. aparat dintr-un sector de cerc gradat, montat la timona unei nave, care indică unghiul de cârmă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. axiomatique)
1. adj. întemeiat pe o axiomă, cu caracter de axiomă.
2. metodă ~ă = metodă ştiinţifică de expunere care, pornind de la axiome, deduce noi propoziţii (teoreme).
3. s. f. disciplină care studiază înlănţuirea coerentă a axiomelor, în scopul asigurării corectitudinii fundamentelor matematicii şi a utilizării corecte a deducţiei în ştiinţe; timologie.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. axiomatiser)
1. a reduce cunoaşterea la un sistem de axiome.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cohérence, lat. cohaerentia)
1. însuşirea de a fi coerent; legătură strânsă, logică între mai multe elemente, idei, lucruri.
2. (mat.) proprietate a unui sistem de axiome de a nu admite contradicţii între nici o pereche de propoziţii care pot fi deduse din el; consistenţă (2).
3. (fiz.) proprietate a undelor de a fi coerente (2).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conventionnalisme)
1. caracterul a ceea ce este convenţional; tendinţă de a se conforma regulilor general acceptate, fără o percepere proprie, a faptelor; prezenţă masivă în opera de artă a unor elemente de conţinut sau de expresie devenite clişee.
2. concepţie filozofică pozitivistă potrivit căreia axiomele geometrice, legile şi teoriile ştiinţifice ar fi simple convenţii create în mod arbitrar de oamenii de ştiinţă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. effectivisme)
1. concepție proprie unui grup de matematicieni francezi, precursori ai intuiționismului, care susțin că, pentru a fi eficiente, valabile, obiectele matematice nu trebuie definite doar prin axiome, prin caracteristicile lor abstracte, ci definiția lor trebuie să indice etapele prin care se ajunge la ele.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. euclidien)
1. referitor la axiomele şi postulatele formulate de Euclid.