Rezultate principale (Axiomă,):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. axiome, lat., gr. axioma)
1. adevăr fundamental admis ca real fără a fi demonstrat.
2. (mat.) enunţ primar acceptat fără demonstraţie, pe baza căruia se formulează o teoremă.
Rezultate secundare (Axiomă,):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. axiomatique)
1. adj. întemeiat pe o axiomă, cu caracter de axiomă.
2. metodă ~ă = metodă ştiinţifică de expunere care, pornind de la axiome, deduce noi propoziţii (teoreme).
3. s. f. disciplină care studiază înlănţuirea coerentă a axiomelor, în scopul asigurării corectitudinii fundamentelor matematicii şi a utilizării corecte a deducţiei în ştiinţe; timologie.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. axiomatiser)
1. a reduce cunoaşterea la un sistem de axiome.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. axiomatique)
1. adj. întemeiat pe o axiomă, cu caracter de axiomă.
2. metodă ~ă = metodă ştiinţifică de expunere care, pornind de la axiome, deduce noi propoziţii (teoreme).
3. s. f. disciplină care studiază înlănţuirea coerentă a axiomelor, în scopul asigurării corectitudinii fundamentelor matematicii şi a utilizării corecte a deducţiei în ştiinţe; timologie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. consistance, it. consistenza)
1. stare a unui corp care are un anumit grad de densitate.
2. rezistenţă opusă de un corp la deformare, la sfărâmare.
3. (fig.) soliditate, tărie; fermitate.
5. (log.) însuşire a unui sistem axiomatic de a nu fi contradictoriu.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. indépendance)
1. drept al unui stat la existență și dezvoltare liberă, fără amestec din afară, de a-și hotărî singur soarta, de a-și alege, potrivit voinței și intereselor sale, calea de dezvoltare socială și politică.
2. stare de neatârnare economică și socială (a unei persoane, a unei clase sociale).
3. libertate sau înclinare de a face, sau de a privi ceva în mod independent.
4. proprietate a unui sistem axiomatic constând în aceea că nici una din axiomele sale nu este deductibilă din celelalte.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. postulat, lat. postulatum)
1. enunţ exprimând un adevăr fundamental, care apare evident şi nu are nevoie să fie demonstrat.
3. (mat.) principiu recunoscut ca adevărat fără demonstraţie.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. timologia)
1. disciplină care studiază înlănțuirea coerentă a axiomelor; axiomatică.