Rezultate secundare (Bici):
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. bicyclette)
1. vehicul cu două roţi aşezate una în spatele celeilalte, pusă în mişcare, prin intermediul unui lanţ, de două pedale acţionate cu picioarele.
2. ~-tandem = bicicletă pentru două persoane, fiecare acționând câte o pereche de pedale.
3. ~ cu motor = ciclomotor.
4. (expr.) a(-i) lua (cuiva) caii de la ~ = a nu avea ce-i face.
Parte de vorbire: Traducere
Origine:
2. FR bicyclique
4. DE zweiwirtelig
5. RU бициклический
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. bicyclique)
2. (despre compuşi organici) care conţine două cicluri închise în formulă.
3. (bot.) dispus în două verticile sau cercuri.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. bicycliste)
1. persoană care umblă pe bicicletă; ciclist, (rar) velocipedist.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. bicycle)
1. velociped cu două roţi inegale, prima fiind roata motoare.
Parte de vorbire: Traducere
Origine:
1. LAT biciliatus
4. DE zweiwimperig
5. RU двуреснитчaтый
6. HU kétcsillangos
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. agrochimie)
1. ştiinţă care studiază interacţiunile dintre substanţele chimice, microorganisme şi plantele superioare.
2. chimie aplicată la nevoile agriculturii pentru producerea de îngrășăminte, pesticide, erbicide etc.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. albescence)
1. stare a ceea ce este alb; culoare albă (strălucitoare); albiciune.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anémie)
1. stare de slăbiciune cauzată de scăderea numărului de globule roşii şi a hemoglobinei din sânge.
2. ~ pernicioasă = stare gravă de anemie în care măduva oaselor nu mai poate forma globule roşii.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. argutie, lat. argutia)
1. argumentare sprijinită pe fapte neînsemnate, fără semnificație.
2. subtilitate exagerată în argumentare, folosită pentru a compensa slăbiciunea, golul sau falsitatea gândirii.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. asthénie, gr. astheneia)
1. stare patologică de slăbiciune şi oboseală anormală a organismului.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. auscultation, lat. auscultatio)
1. (med.) acțiunea de a ausculta, de ascultare a zgomotelor care apar în plămâni, în inimă; auscultare.
2. (fig.) examinarea atentă a unei situații, a unui lucru, pentru a-i determina slăbiciunile.