bitum

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bitume, lat. bitumen)

1. rocă lichidă în scoarța pământului din hidrocarburile de țiței, folosită la bitumaj și la fabricarea unor lacuri, izolanți etc.
2. (arte) culoare brună strălucitoare, obținută prin amestecarea bitumului (1) cu ulei de in și cu ceară.

ad libitum

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (lat. ad libitum)

1. după voie, după plac, oricum.

bituma

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. bitumer)

1. a amesteca cu bitum un material granulat.
2. a face bitumajul unei șosele; a umple cu o masă bituminoasă rosturile dintre pavele.

bitumaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bitumage)

1. stropire cu bitum și criblură a îmbrăcămintei asfaltice a unei șosele.

bitumen

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. bitumen)

1. material bogat în hidrocarburi, din transformarea naturală a rășinilor de plante și a cerii.

bitumine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bitumines)

1. materii din scoarța pământului din hidrocarburi și din diferite alte substanțe organice.

BITUMINI-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (lat. bitumen, bituminis „smoală”)

1. „bitum, bituminos”.

aditiv, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. additif, lat. additivus „care se adaugă la”)

1. I. care este adăugat, care se adaugă, care se adiționează, care completează.
2. (mat.) referitor la operația de adunare; care provine dintr-o adunare.
3. (fizică) (despre o proprietate, un efect) exprimat printr-o mărime fizică ale cărei valori se însumează algebric.
4. II. lucru adăugat, completare, supliment.
5. (industrie) constituent secundar, substanță care, adăugată unor produse, le ameliorează unele proprietăți.
6. (industria alimentară) produs destinat să modifice gustul sau parfumul, să prelungească conservarea.
7. (petrochimie) denumire generică pentru diferitele produse care sunt încorporate în benzină pentru a o face mai puțin detonantă; în uleiuri pentru a le îmbunătăți calitățile de lubrifiere, rezistența la oxidare, punctul de îngheț sau indicele de vâscozitate; în bitumuri pentru emulsionare.

asfalt

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. asphalte, lat. asphaltus, gr. asphaltos)

1. rocă sedimentară, solidă, neagră, dintr-un amestec de bitum cu alte materiale minerale, în special pentru asfaltarea drumurilor.
2. orice îmbrăcăminte rutieră pe bază de bitum.

asfaltene

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. asphaltènes)

1. constituenți ai asfalturilor din hidrocarburi cu greutate moleculară mare, insolubili în eter de petrol, care dau bitumului calitatea de aglomerat.

asflatit

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. asphaltite)

1. amestec natural de bitum și materii organice.

asfaltizare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. asphaltisation)

1. transformare naturală lentă a țițeiului în asfalt; transformare a bitumului din păcura asfaltică în asfalt.

asfaltogen, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. asphaltogène)

1. care produce asfalt.
2. acizi ~i = partea tensioactivă a bitumului și ajută la creșterea aderenței acestuia la suprafața agregatelor minerale.