Dictionar

blam

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. blâme)

1. dezaprobare, condamnare publică; oprobriu; sancțiune; avertisment.
 

blama

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. blâmer)

1. a condamna, a dezaproba, a reproba (public).
 

blamabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. blâmable)

1. care merită să fie blamat; demn de blamat.
2. (antonime) lăudabil, pardonabil.
 

blamanjea, -ele

Parte de vorbire:  s.f. (înv., reg.)  
Etimologie: (fr. blanc-manger, prin rus. бланманже)

1. cremă, desert făcut cu lapte, migdale, zahăr și un aliment care îngroașă.
 

blamat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (blama)

1. care a fost dezaprobat în mod public; defăimat.
2. făcut de râsul lumii.
3. (reg.) păcălit.
 

arhitravă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. architrave)

1. parte inferioară a antablamentului, care se sprijină pe capitelul coloanei; epistil.
2. (constr.) piesă de susținere verticală, din lemn.
 

asteism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. astéisme)

1. figură retorică constând în deghizarea unei laude sau a unei flatări sub aparența blamului ori a reproșului.
 

atic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. attique, lat. atticus, gr. attikos)

1. adj. propriu Aticii.
2. dialect ~ = dialect grec vorbit în Atica; frumusețe ~ă = frumusețe desăvârșită.
3. care se distinge prin bun-gust sau spirit.
4. sare ~ă = ironie subtilă, spirit fin.
5. s. n. parte a antablamentului, deasupra cornișei, menită să mascheze marginea acoperișului.
6. etaj scund, deasupra cornișei, la nivelul fațadei sau retras.
 

blamabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. blâmable)

1. care merită să fie blamat; demn de blamat.
2. (antonime) lăudabil, pardonabil.
 

cenzura

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. censurer)

1. a aplica măsuri de cenzură; (p. ext.) a interzice (o publicație).
2. (fig.) a supraveghea (moravurile).
3. a adopta o moțiune de cenzură.
4. a pronunța o sancțiune împotriva cuiva; a blama, a dezaproba; a condamna.
 

cenzură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. censure, lat. censura)

1. demnitatea și funcția de cenzor (1).
2. control exercitat de anumite organe ale unui stat asupra publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor și, în timp de război, asupra corespondenței trimise prin poștă; organ care exercită acest control.
3. funcție psihologică care, în teoria lui Freud, refulează în inconștient dorințele neconforme cu convențiile sociale.
4. critică, blam public.