Dictionar

calificat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. qualifié)

1. care are sau cere pregătire specială într-un anumit domeniu.
2. care are abilitățile necesare, competența pentru, calificarea pentru o muncă, o sarcină etc.
3. (despre infracțiuni) săvârșit în împrejurări speciale.
4. (expr.) furt ~ = furt săvârșit în anumite condiții prevăzute precis de codul penal și care agravează pedeapsa.
5. (antonim) necalificat.
 

calificativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. qualificatif)

1. adj. care califică, arată o calitate.
2. s. n. cuvânt, termen prin care este caracterizată o persoană, un lucru etc.
3. notă, mențiune cu care se apreciază sârguința elevilor și a studenților, activitatea oamenilor muncii.
 

ajustor, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. ajusteur)

1. muncitor calificat în operații de ajustare a unor piese.
 

amatorism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. amateurisme)

1. practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte etc.; diletantism.
2. caracter al celui care exercită o meserie, o artă etc., ca amator, cu mai puțină calificare decât profesionistul.
3. (prin extensie) caracter de amator al muncii unor persoane necalificate sau neglijente.
 

antepunere

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (vb. antepune)

1. acțiunea de a antepune și rezultatul ei.
2. (lingv.) faptul de a fi plasat în fața unui alt element (adjectivul calificativ înainte de substantiv etc.); antepoziție, procliză.
 

antrenor, -oare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. entraîneur)

1. s. m. f. persoană calificată care se ocupă de antrenarea sportivilor.
2. s. n. utilaj pentru rotirea unor scule sau a pieselor de mașini-unelte.
 

apelativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. appellatif, lat. appellativus)

1. (substantiv) comun; nume calificativ.
 

calificabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după fr. qualifiable)

1. care poate fi calificat.
2. (sport) care se poate califica pentru un eveniment sportiv.
3. (antonime) incalificabil, necalificabil.