Parte de vorbire: s.
Origine: (conjuga)
1. acţiunea de a (se) conjuga.
3. fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminaţia infinitivului.
5. mod de înmulţire sexuală în care prin fuzionarea a doi gameţi rezultă zigotul.
6. împerechere a cromozomilor în cursul meiozei.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. esthétique, gr. aisthetikos, aisthetike)
1. s. f. știință care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei.
2. s. n. art. ansamblul însușirilor și al fenomenelor studiate de estetică.
4. adj. care aparține esteticii, privitor la estetică; care privește frumosul, care corespunde cerințelor esteticii; frumos.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. fonction, lat. fonctio, -onis)
1. activitate care tinde spre un anumit scop.
2. activități specifice atașate ființei umane, naturii sale, sexului său, personalității sale (ex. ~a maternă).
3. activități atașate ființei umane ca membru al unei societăți (ex. ~ politică).
4. activități specifice, de natură profesională, atașate unei persoane.
5. activitate, atribuție determinată, legată de un loc de muncă, de un birou.
6. ansamblu de obligații și îndatoriri inerente exercitării unei activități administrative.
7. (prin ext.) însărcinare, slujbă.
8. ~ publică = funcție exercitată în cadrul unei administrații, unei organizații dependentă de stat.
9. (biologie) ansamblu de proprietăți active ale unui organ (ex. ~a de reproducere).
10. (biologie) activitate la care un organ este adaptat datorită structurii sale.
11. (matem.) relație între două mulțimi de elemente X și Y care asociază fiecărui element al lui X un element al lui Y (mulțimea X se numește domeniu și mulțimea Y se numește codomeniu).
12. (logică) operație care prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare.
13. (mat., log.) relație constantă între două sau mai multe variabile, astfel încât orice modificare a valorii uneia să corespundă în mod regulat unei modificări a valorii celorlalte.
14. (programare) transformarea unui obiect într-un alt obiect; (în special) subrutină care returnează un rezultat.
15. (gramatică) relații reciproce între termenii unei propoziții și care asigură echilibrul acesteia.
16. (gramatică) relație gramaticală pe care elementele unei structuri (categoriile) o întrețin între ele.
17. (muzică) locul unui acord într-o suită sau o serie muzicală, constând de obicei din tonică, subdominantă și dominantă.
18. (glosematică) orice relație între doi termeni.
19. (psihologie) ansamblu de operații la care pot contribui activitățile noastre psihice și care sunt caracteristice acestora.
20. (chimie) grup remarcabil de atomi care are o reactivitate specială în interiorul unei molecule.
21. (loc.) în ~ de = în raport cu cineva sau ceva care poate varia.
22. (loc.) a fi în ~ de = a fi în raport, în relație cu cineva sau ceva care poate varia.
23. (var.) funcțiune.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. instrumentalisme)
1. concepție idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră că noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără să aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă.
2. școală formalistă în poezie care își propune să creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. transcendantal)
1. (în fil. scolastică) referitor la atributele care depăşesc categoriile lui Aristotel prin caracterul lor general valabil pentru oricare existenţă.
2. (la Kant, referitor la formele apriorice ale cunoaşterii) care premerge experienţei şi o condiţionează.