Dictionar

catolicism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. catholicisme)

1. confesiune creștină care recunoaște primatul și infailibilitatea papei de la Roma, iar în materie de credință, purcederea Sfântului Duh și de la Dumnezeu-fiul (filioque), existența purgatoriului etc.
 

neocatolicism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. néo-catholicisme)

1. doctrină a catolicismului, „modernizată” prin introducerea unor teze menite să apropie și să adapteze vechile principii și teorii ale catolicismului.
 

aggiornamento

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. aggiornamento)

1. politică a bisericii romano-catolice de readaptare a doctrinei tradiționale a catolicismului la cerințele societății contemporane.
 

catolic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. catholique, lat. catholicus, gr. katholikos, univeral)

1. I. care aparține catolicismului, privitor la catolicism; papistășesc.
2. referitor la religia creștină și la biserica condusă de papa de la Roma.
3. II. adept al catolicismului; papistaș.
4. persoană care aparține religiei catolice.
5. (antonime) necredincios, păgân.
 

catoliciza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. catholiciser)

1. tr., refl. a (se) converti la catolicism.
 

fideism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fidéisme)

1. orientare a unor concepții filozofice care acordă credinței prioritate față de știință, sau le pun pe același plan.
2. (în catolicism) concepție potrivit căreia credința ar depinde mai ales de sentiment, putând ajunge singură la adevăruri superioare, inaccesibile rațiunii.
 

infailibilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. infaillibilité)

1. faptul de a fi infailibil; starea, natura a ceea ce este infailibil.
2. calitatea unei persoane care nu poate greși.
3. (catolicism) imposibilitatea de a greși, pentru papă.
4. caracterul a ceea ce nu poate induce în eroare.
5. caracterul a ceea ce nu poate să nu se întâmple.
6. calitatea a ceea ce este eficient, a ceea ce este sigur.
7. (var.) infalibilitate.
8. (antonime) failibilitate, (desuet) falibilitate.
 

limb

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. limbe, germ. Limbus)

1. partea lățită a unei frunze, petale sau sepale; lamină.
2. marginea gradată a scării unui instrument de măsură.
3. marginea unui astru.
4. creastă marginală a unei formații anatomice circulare.
5. navă folosită în operații de limbare.
6. loc unde catolicismul presupune că ar sta sufletele drepților decedați înainte de venirea lui Cristos și ale copiilor nebotezați.