Parte de vorbire: s.
Origine: (it. aggiornamento)
1. politică a bisericii romano-catolice de readaptare a doctrinei tradiţionale a catolicismului la cerinţele societăţii contemporane.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. catholique, lat. catholicus, gr. katholikos, univeral)
1. I. care aparține catolicismului, privitor la catolicism; papistășesc.
2. referitor la religia creștină și la biserica condusă de papa de la Roma.
3. II. adept al catolicismului; papistaș.
4. persoană care aparține religiei catolice.
5. (antonime) necredincios, păgân.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. néo-catholicisme)
1. doctrină a catolicismului, „modernizată” prin introducerea unor teze menite să apropie şi să adapteze vechile principii şi teorii ale catolicismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. papolâtre)
1. nume dat partizanilor fervenţi ai papei sau ai catolicismului de către disidenţi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. puseyisme)
1. curent în biserica anglicană, care cerea să fie restabilite ceremoniile catolice şi unele dogme ale catolicismului.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. ultramontanisme)
1. curent extremist în cadrul catolicismului, apărut în sec. XV, care susţinea infailibilitatea şi puterea nelimitată a papei în chestiunile bisericeşti şi laice.