Dictionar

Comandă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. commande)

1. ordin, dispoziţie, poruncă.

2. ton de ~ = ton poruncitor.

3. conducere a unei unităţi militare.

4. post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor şi de unde transmite comanda operaţiilor.

5. ordin verbal sau prin semnal dat militarilor de un comandant pentru executarea simultană a unei mişcări.

6. acţiune de comandare a unui sistem tehnic.

7. echipamentul necesar efectuării ei.

8. dublă ~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloţi acţioneze comenzile.

9. (inform.) instrucţiune, parte integrantă a informaţiei transmise calculatorului de către utilizator.

10. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută unui meseriaş, unui antreprenor etc.

11. marfa comandată.

12. de ~ = executat după indicaţiile clientului.

13. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află timoneria, camera hărţilor, cabina comandantului etc.

14. parâmă subţire (saulă) cu care se înfăşoară capătul unei parâme groase, împiedicându-i despletirea.


Colocare

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (coloca)

1. (înv.) plasare a unui capital cu scopul de a obține profit; investire.

2. (jur.) înscriere a unui creditor, în raport cu altul, în ordinea reglementată de lege pentru plătirea creanțelor; colocat, colocație.

3. (inform.) găzduirea unui server, proprietatea clientului, într-un centru de date.

4. (lingv.) asociere obișnuită și privilegiată a două sau mai multe cuvinte într-o propoziție; colocație.