Rezultate principale (Colaborare):
Colaborare
Parte de vorbire: s.
Origine: (colabora)
1. acţiunea de a colabora; cooperare.
2. formă de relaţii care se stabilesc între state sau grupări economice, politice, culturale etc. în interes comun.
Rezultate secundare (Colaborare):
Acord
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accord, it. accordo)
1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înţelegere; b) în unanimitate.
3. înţelegere privitoare la relaţiile de colaborare şi de cooperare între state, partide politice, organizaţii.
4. formă de retribuţie a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate.
6. concordanţă în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puţin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.
Colaboraţionism
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. collaborationnisme)
1. colaborare cu duşmanul; trădare de patrie.
Colectivism
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. collectivisme, rus. kollektivizm)
1. principiu fundamental al doctrinei comuniste exprimând colaborarea, solidaritatea, comunitatea de interese faţă de cauza generală comună.
Concurs
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concours, lat. concursus)
1. examen pentru selecţionarea candidaţilor la admiterea într-o instituţie de învăţământ sau pentru a obţine un post, o bursă etc.
2. întrecere; competiţie sportivă.
3. ajutor, sprijin; colaborare; contribuţie.
4. a-şi da ~ul (la ceva) = a colabora; ~ de împrejurări = conjunctură.
Participativ, -ă
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. participatif)
1. cu caracter de participare.
2. care participă afectiv, din tot sufletul; dedicat, implicat.
3. care manifestă spirit de colaborare; (prin ext.) entuziast.
Rezistenţă
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. resistenza, fr. résistance)
1. proprietate a unui material de a rezista forțelor (solicitărilor) exterioare care tind să-l deformeze sau să-l rupă.
2. ~a materialelor = disciplină care studiază stările de tensiune și de deformație ale corpurilor solide sub acțiunea forțelor exterioare.
3. forță care se opune efectului unei alte forțe.
4. obișnuință a microbilor cu medicamentul administrat, datorită abuzului de antibiotice.
5. forță opusă de un conductor la trecerea curentului electric prin el.
6. rezistor.
7. putere de a rezista la o boală, la oboseală etc.
8. împotrivire, opoziție; (spec.) respingere a atacurilor inamicului.
9. piedică, obstacol, greutate.
10. mișcare a patrioților care, în țările ocupate de dușmani au luptat împotriva cotropitorilor și a politicii de colaborare cu aceștia; formă de luptă împotriva regimului totalitar comunist.