Dictionar

Rezultate principale (Competenţa):

Competenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. compétence, lat. competentia)

1. capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva.

2. aptitudine, calitate a unei autorităţi, a unui funcţionar de a exercita anumite atribuţii.

3. a fi de ~a cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina ~a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluţiona un litigiu.

4. ştiinţa lingvistică implicită, interiorizată de subiecţii vorbitori ai unei limbi.

5. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci.

6. (biol.) capacitate a celulelor de a reacţiona la semnale de dezvoltare.


Rezultate secundare (Competenţa):

Incompetenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. incompétence)

1. lipsă de competenţă.


Absorbţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. absorption, lat. absorptio)

1. încorporare a unei substanţe oarecare de către un corp lichid sau solid, de către celule, ţesuturi sau organe.

2. mişcare a intensităţii unei radiaţii care trece printr-un corp, datorită pierderii de energie.

3. încrucişare a unei rase perfecţionate cu una neameliorată.

4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societăţi în beneficiul uneia dintre ele.

5. (jur.) drept al unei instanţe superioare de a lua din competenţa instanţelor inferioare o cauză în curs de judecare.

6. absorbire.

7. extragere, aspirare.


Atribuţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. attribution, lat. attributio)

1. competenţă, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate.


Contraperformanţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contraperformance)

1. (sport) rezultat slab.

2. incompetenţă.


Declina

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. décliner, lat. declinare)

1. tr. a trece un substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin toate cazurile gramaticale.

2. a respinge, a refuza, a contesta, a nu-şi asuma o sarcină, o funcţie etc.

3. a-şi ~ competenţa = a nu-şi recunoaşte competenţa (autoritatea, capacitatea de a se pronunţa într-o problemă); a-şi ~ orice răspundere = a nu-şi asuma răspunderea.

4. a nu recunoaşte, a nu admite ceva.

5. a-şi ~ numele, calitatea = a-şi spune numele, calitatea; a se prezenta.

6. intr. (despre aştri) a coborî către asfinţit, a apune.

7. (fig.) a decădea, a fi în declin; a-şi pierde vigoarea, importanţa.


Declinare

Parte de vorbire: s.
Origine: (declina)

1. acţiunea de a declina.

2. totalitatea modificărilor suferite de un nume pentru a exprima cazurile gramaticale; flexiune nominală.

3. clasă sau grupă de substantive care au aceleaşi forme de flexiune ori care folosesc aceleaşi mijloace de realizare a flexiunii.

4. (jur.) ~ de compentenţă = hotărâre prin care care o instanţă îşi constată incompetenţa şi trimite cazul unei instanţe competente.


Declinatoriu, -ie

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. déclinatoire)

1. (jur.) (hotărâre) prin care se declină competenţa.

2. ~ de competenţă = hotărâre prin care o instanţă constată incompetenţa ei şi înaintează cauza la o instanţă competentă.