competență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. compétence, lat. competentia)

1. capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unei probleme, de a face ceva.
2. aptitudine, calitate a unei autorități, a unui funcționar de a exercita anumite atribuții.
3. a fi de ~a cuiva = a intra în atribuțiile cuiva; a-și declina ~a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluționa un litigiu.
4. știința lingvistică implicită, interiorizată de subiecții vorbitori ai unei limbi.
5. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci.
6. (biol.) capacitate a celulelor de a reacționa la semnale de dezvoltare.

incompetență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. incompétence)

1. lipsă de competență; lipsă de pregătire în exercitarea unei funcții; necompetență.
2. incapacitatea unei autorități publice de a efectua un act juridic; necompetență.
3. (loc. subst.) (drept) ~ negativă = necunoașterea de către o instituție a drepturilor sale, pe care le consideră mai puțin extinse decât sunt.
4. (antonim) competență.

abil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. habile, lat. habilis)

1. care are multă pricepere manuală; îndemânatic.
2. care execută (ceva) cu pricepere și competență; dibaci, priceput.
3. (fig.) care dă dovadă de viclenie și ingeniozitate; care este descurcăreț, șmecher.
4. (jur.) care îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a exercita un anumit drept.
5. (antonime) inabil, neîndemânatic, nepriceput, stângaci.

absorbție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. absorption, lat. absorptio)

1. încorporare a unei substanțe oarecare de către un corp lichid sau solid, de către celule, țesuturi sau organe.
2. mișcare a intensității unei radiații care trece printr-un corp, din cauza pierderii de energie.
3. încrucișare a unei rase perfecționate cu una neameliorată.
4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societăți în beneficiul uneia dintre ele.
5. (jur.) drept al unei instanțe superioare de a lua din competența instanțelor inferioare o cauză în curs de judecare.
6. absorbire.
7. extragere, aspirare.

atribuție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attribution, lat. attributio)

1. competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate.

confiență

Parte de vorbire:  s.f. (franțuzism învechit)  
Etimologie: (fr. confiance)

1. credință spontană sau dobândită în valoarea morală, emoțională, profesională a altei persoane, pe care o credem incapabilă de înșelăciune, trădare sau incompetență; sentiment de siguranță vizavi de cineva sau de ceva; încredere în cineva.
2. (var.) confianță, conființă.
3. (antonim) mefiență.

contraperformanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. contraperformance)

1. (sport) rezultat slab realizat de un concurent (sau echipă) de la care se aștepta succesul.
2. lipsă de competență, incompetență.

convocațiune

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (fr. convocation, lat. convocatio)

1. acțiunea de a convoca și rezultatul ei; convocare.
2. act prin care o autoritate competentă convoacă una sau mai multe persoane.
3. înștiințare scrisă, scrisoare, bilet, care invită oamenii să se prezinte.
4. (var.) convocație.