Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. complément, lat. complementum)
1. complinire; ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l întregi.
2. ~ul unui număr = număr care se obţine prin scăderea unui alt număr iniţial.
3. (mat.) unghi care, împreună cu un unghi dat, însumează 90º.
4. parte secundară a propoziţiei care determină un verb, un adjectiv sau adverb.
5. obiect.
6. alexină.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. complémentaire)
1. adj. care completează.
2. unghi ~ = complement (1); culori ~e = culori care prin suprapunere dau culoarea albă.
3. s. f. (mat.) mulţime ale cărei elemente nu aparţin unei mulţimi date.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. complémentarisme)
1. teză fundamentală a empirismului logic, constând în asocierea, în cadrul aceleiaşi concepţii, a două metafizici tradiţionale în istoria gnoseologiei, empirismul şi logicismul, prin reducerea fenomenului la percepţii şi a esenţei la termenul în/prin care se formează noţiunea.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. complémentarité)
1. însuşirea a ceea ce este complementar.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. complémentation)
1. (biol.) restabilire a fenotipului primar, consecutivă unei unităţi apărute într-o genă.
Parte de vorbire: adj., adv., s.
Origine: (lat. absolutus, fr. absolu)
1. adj. care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.
2. total, complet, desăvârşit.
3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoaşterea completă a realităţii; (fiz.) mişcare ~ă = deplasarea unui corp faţă de un sistem de referinţă fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).
4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.
5. valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracţie de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.
6. s. n. principiu veşnic, imuabil, infinit, la baza universului.
7. ceea ce există în sine şi prin sine.
8. adv. cu desăvârşire, exact.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. accusativus, fr. accusatif)
1. caz al declinării care exprimă unele complemente şi unele atribute.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. agent, lat. agens)
1. s. m. f. reprezentant al unui stat, al unei instituţii, întreprinderi etc. care îndeplineşte anumite însărcinări.
2. ~ diplomatic = reprezentant al unui stat în alt stat în relaţiile politice cu acesta; ~ economic = persoană fizică sau juridică care participă la viaţa economică a unei societăţi comerciale; ~ secret = cel care îndeplineşte o misiune secretă de informare; spion; ~ de circulaţie = (sub)ofiţer de poliţie cu îndrumarea, supravegherea şi controlul circulaţiei pe drumurile publice.
3. s. m. factor activ ce determină un anumit proces fizic, chimic etc.
4. ~ patogen = microorganism care determină apariţia unui proces patologic; nume de ~ = substantiv, adjectiv care indică autorul acţiunii unui verb; complement de ~ = subiectul logic al acţiunii unui verb pasiv; propoziţie completivă de ~ = propoziţie care arată acţiunea exprimată printr-un verb pasiv.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. alexine)
1. (med.) substanță albuminoidă conținută în serul normal de sânge, capabilă să completeze acțiunea unei imunizine.
2. substanţă proteică din plasma sangvină; complement; anticorp.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. anticomplémentaire)
1. (despre un ser, antigen) care are proprietatea de a fixa complementul (3).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. circonstanciel)
1. care depinde de o circumstanţă.
2. complement ~ (şi s. n.) = complement care arată împrejurarea în care se desfăşoară acţiunea verbului; propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie subordonată cu funcţie de complement circumstanţial al unui verb din regentă.