complement

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. complément, lat. complementum)

1. complinire; ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l întregi.
2. ~ul unui număr = număr care se obține prin scăderea unui alt număr inițial.
3. (mat.) unghi care, împreună cu un unghi dat, însumează 90º.
4. parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau adverb.
5. obiect.
6. alexină.

complementar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. complémentaire)

1. adj. care completează.
2. unghi ~ = complement (1); culori ~e = culori care prin suprapunere dau culoarea albă.
3. s. f. (mat.) mulțime ale cărei elemente nu aparțin unei mulțimi date.

complementarism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. complémentarisme)

1. teză fundamentală a empirismului logic, constând în asocierea, în cadrul aceleiași concepții, a două metafizici tradiționale în istoria gnoseologiei, empirismul și logicismul, prin reducerea fenomenului la percepții și a esenței la termenul în/prin care se formează noțiunea.

complementaritate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. complémentarité)

1. însușirea a ceea ce este complementar.

complementație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. complémentation)

1. (biol.) restabilire a fenotipului primar, consecutivă unei unități apărute într-o genă.

absolut, -ă

Parte de vorbire:  adj., adv., s.  
Etimologie: (lat. absolutus, fr. absolu)

1. adj. care nu comportă nici o restricție, necondiționat.
2. total, complet, desăvârșit.
3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).
4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.
5. valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.
6. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului.
7. ceea ce există în sine și prin sine.
8. adv. cu desăvârșire, exact.

acuzativ

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. accusativus, fr. accusatif)

1. caz al declinării care exprimă unele complemente și unele atribute.

agent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. agent, lat. agens)

1. s. m. f. reprezentant al unui stat, al unei instituții, întreprinderi etc. care îndeplinește anumite însărcinări.
2. ~ diplomatic = reprezentant al unui stat în alt stat în relațiile politice cu acesta; ~ economic = persoană fizică sau juridică care participă la viața economică a unei societăți comerciale; ~ secret = cel care îndeplinește o misiune secretă de informare; spion; ~ de circulație = (sub)ofițer de poliție cu îndrumarea, supravegherea și controlul circulației pe drumurile publice.
3. s. m. factor activ ce determină un anumit proces fizic, chimic etc.
4. ~ patogen = microorganism care determină apariția unui proces patologic; nume de ~ = substantiv, adjectiv care indică autorul acțiunii unui verb; complement de ~ = subiectul logic al acțiunii unui verb pasiv; propoziție completivă de ~ = propoziție care arată acțiunea exprimată printr-un verb pasiv.

alexină

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. alexine)

1. (med.) substanță albuminoidă conținută în serul normal de sânge, capabilă să completeze acțiunea unei imunizine.
2. substanță proteică din plasma sangvină; complement; anticorp.

anticomplementar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. anticomplémentaire)

1. (despre un ser, antigen) care are proprietatea de a fixa complementul (3).

circumstanțial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. circonstanciel)

1. care depinde de o circumstanță.
2. complement ~ (și s. n.) = complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea verbului; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial al unui verb din regentă.