comun, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. commun, lat. communis)

1. adj. care aparține mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulți sau pe toți; obștesc.
2. (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel; factor ~ = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparține mai multor fracții.
3. a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva.
4. obișnuit, normal, frecvent.
5. loc ~ = idee, lucru știut de toată lumea; banalitate.
6. mediocru, banal, de rând.
7. s. n. ceea ce aparține tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obștești.
8. în ~ = laolaltă, împreună.
9. a ieși din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit.

comun; obișnuit; trivial; vulgar

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT communis; vulgaris; trivialis
2. FR commun; vulgaire; trivial
3. EN common; vulgar; trivial
4. DE gemein; gewöhnlich; überall vorkommend
5. RU обыкновенный; вульraрный; тривиaльный; повсеместный
6. HU közös; közönséges; durva; vulgáris

comună

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commune)

1. oraș medieval, care se bucura de o anumită autonomie politică.
2. unitate de bază administrativ-teritorială compusă din unul sau mai multe sate.
3. ~ primitivă = prima formațiune social-economică din istoria societății, cu nivelul scăzut al forțelor de producție, proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și egalitatea în repartiția produselor.
4. C~a din Paris = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate, prima încercare de instaurare a dictaturii proletariatului; Camera C~elor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez.

comună (localitate)

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT pagus
2. FR commune
3. EN commune
4. DE Dorf
5. RU село
6. HU község (helység)

comunal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. communal, lat. communalis)

1. referitor la comună; care aparține comunei.

comunard, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. communard)

1. (partizan) al Comunei din Paris.

acatafazie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acataphasie)

1. așezare greșită a cuvintelor în vorbire.
2. (med.) tulburare de comunicare verbală constând în dezacordul între ideație și vorbire.

acatagrafie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acatagraphie)

1. tulburare a comunicării scrise constând în așezarea greșită a cuvintelor în scris.

acluofobie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (engl. achluophobia, cf. grec. άχλύς „întuneric” + φόβος „frică”)

1. teamă patologică de întuneric, frică comună în rândul copiilor și, într-o măsură diferită, a adulților.

acord

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate.
3. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații.
4. formă de retribuție a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate.
6. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.

adaptabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adaptabilité)

1. capacitatea de adaptare la situații sau medii noi.
2. capacitatea unui sistem, a unei regiuni sau a unei comunități, de a-și ajusta mecanismele și structura pentru a ține cont de schimbările reale, potențiale sau presupuse de mediu.
3. capacitatea unei organizații sau a unui individ de a se adapta la noile tehnologii, noile condiții de piață și noile moduri de lucru.
4. (antonime) inadaptabilitate, neadaptabilitate.

aderent, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. adhérent, lat. adhaerens)

1. adj. care aderă.
2. alipit, unit, sudat.
3. s.m.f. cel care aderă la o acțiune comună, la un partid etc.