Dictionar

comunicare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (comunica)

1. acțiunea de a comunica.
2. înștiințare, veste, știre.
3. contact, relație, legătură.
4. prezentare într-un cerc restrâns de specialiști a unei contribuții personale într-o problemă științifică; lucrare care face obiectul unei asemenea prezentări.
 

noncomunicare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după engl. noncommunicating)

1. lipsă de comunicare.
 

acatafazie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acataphasie)

1. așezare greșită a cuvintelor în vorbire.
2. (med.) tulburare de comunicare verbală constând în dezacordul între ideație și vorbire.
 

adresă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adresse)

1. indicație pe scrisori, colete etc. care conține numele și domiciliul destinatarului.
2. la ~a cuiva = cu privire la cineva.
3. comunicare oficială făcută în scris de o instituție.
4. dexteritate, îndemânare.
5. (inform.) simbol, cuvânt, cod care indică locul din memoria unei mașini electronice unde se înregistrează o informație.
 

afrazie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aphrasie)

1. tulburare de comunicare verbală, dificultate de a construi fraze.
 

alocutor

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (it. allocutore)

1. cel căruia i se adresează o comunicare; destinatar, interlocutor.
2. (anton.) locutor.
 

anatemiza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (după fr. anathémiser, anathématiser, lat. anathemisare)

1. a arunca anatema asupra cuiva; a pronunța o excomunicare împotriva cuiva.
2. a blestema, a declara ca aparținând răului.
 

anglofon, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. anglophone)

1. I. care vorbește engleza; care se exprimă în engleză.
2. (regiune) unde se vorbește engleza.
3. II. vorbitor de limbă engleză.
4. persoană care folosește de obicei engleza ca limbă de comunicare.