Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. concorder, lat. concordare)
1. a fi în acord; a corespunde, a se potrivi.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. concordant, it. concordante)
2. noţiuni ~e = noţiuni ale căror sfere coincid; (geol.) straturi ~e = straturi depuse paralel unele peste altele.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concordance)
1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenţă (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziţie dependentă în acord cu timpul verbului din propoziţia regentă; corespondenţa timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă şi chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoţite fiecare de un microcontext pertinent pentru înţelegerea lor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concordat, lat. concordatum)
1. tratat, convenţie între un stat şi papă.
2. înţelegere între un comerciant debitor şi creditorii săi, privind modul şi termenele de stingere a datoriilor.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. concordataire)
1. adj. referitor la un concordat.
2. s. m. f. comerciant falit care a obţinut un concordat (2).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accord, it. accordo)
1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înţelegere; b) în unanimitate.
3. înţelegere privitoare la relaţiile de colaborare şi de cooperare între state, partide politice, organizaţii.
4. formă de retribuţie a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate.
6. concordanţă în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puţin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. accordable)
1. care poate fi în concordanță cu altceva.
2. (despre instrumente muzicale) care poate fi acordat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (acron/ic/ + -ie)
1. lipsă de concordanţă între timpul real al evenimentelor şi cronologia ideală a narării lor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anacoluthe)
1. greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice, în frază, cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al enunţului.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antinomique)
2. care creează o antinomie, o opoziție, uneori o contradicție.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (engl. aristotelian)
1. I. care este în concordanță cu aristotelismul, sistemul filozofic al lui Aristotel; aristotelic, aristotelician.
2. II. adept al aristotelismului; susținător al doctrinei lui Aristotel; aristotelician.